Doi tineri îndrăgostiţi făcându-şi semne într-un peisaj romantic. Între ei cineva taie cu fierăstrăul un copac gros. Aceiaşi tineri în haine de duminică sărutându-se ca la teatru, ajunşi nu se ştie cum pe un pod. Apoi o punte, o punte de lemn, un pod de cale ferată, încă o punte şi... Podul Grand acompaniat de Gică Petrescu. Bineînţeles, cu binecunoscuta melodie. Totul în timp ce comentariul filozofează serios despre podurile şi punţile pe care din cele mai vechi timpuri oamenii se întâlnesc... etc., etc. S-ar părea deci că e vorba de un film de ştiinţă popularizată sau de un film despre Podul Grand. Eroare! Totul nu e decât introducerea!
Ţinând seama de semnificaţia montajului paralel de la Griffith încoace, filmul s-ar putea povesti mai departe cam aşa: „În timp ce tatăl său lucrează la Atelierele Griviţa, un băieţel (să-i zicem Ionel) îşi caută şcoala”.
Subiectul ar fi perfect valabil pentru un scurt metraj de ficţiune sau un documentar poetic gen
Poveste din Louisiana. Dar aşa cum este folosit cu pretenţia de autenticitate, dublat de un comentariu fals patetic într-un montaj confuz, forţând metafora, omiţându-se aproape toate condiţiile de bază ale genului, documentarul lui Pantelie Tuţuleasa constituie incontestabil o nereuşită.
Obligatoriu condiţionat de autenticitate, documentarul are o structură proprie şi un limbaj caracteristic. Orice contrafacere, orice fals se demască. Are oare nevoie filmul documentar să se ruşineze de propria lui condiţie? Pretextul dramaturgic reuşeşte rareori să salveze un film documentar. Atunci când se apelează la el cu mari speranţe, acesta, perfid, îi dă filmului de cele mai multe ori lovitura de graţie. Aşa cum s-a întâmplat şi cu pelicula aceasta, intitulată nu se ştie de ce
Melodiile străzii Este evidentă aici prejudecata că invenţia este superioară reflectării directe. Dar invenţia în documentar nu constă în imaginarea de peripeţii, răsturnări sau conflicte. Ea constă în descoperirea de leit-motive vizuale, în combinarea poetică a elementelor reale, sunet sau imagine rezultând din descoperirea unor esenţe. Metafora în documentar se cere în orice caz să rezulte din imagine. Subiectul nu poate niciodată să se substituie observaţiei. Analiza plastică, descoperirea esenţei are în filmul documentar o importanţă excepţională. Şi tocmai această analiză lipseşte cu desăvârşire în filmul lui Tuţuleasa.
Pentru că din peregrinările lui Ionel nu aflăm aproape nimic despre Calea Griviţei, căreia se pare că i-a fost dedicat filmul. Câteva balcoane filmate în racursi, câteva filmate oblic, câteva blocuri, copii care desenează, fără grijă cu creta pe asfalt în timp ce bietul Ionel îşi caută în modul cel mai puţin verosimil şcoala cea nouă! Cam asta e tot. Şi e păcat! Păcat că o temă ca aceasta care ar fi putut duce la un film documentar excelent a fost atât de superficial şi de fals tratată.
