Foamea de adevăr

     Ambiţia documentarului
     Promisesem, cu câteva luni în urmă, consemnând ultimele scurtmetraje ale lul Nicolae Cabel şi Constantin Vaeni, că vom reveni cu un viitor prilej şi asupra altor realizări ale reprezentanţilor «generaţiei '70». Un atare prilej, ivit relativ prompt, s-a che­mat Festivalul filmului pentru tineret de la Costineşti, al cărui juriu a conferit premiul pentru cel mai bun documentar unei peli­cule iscălite de Eugen Gheorghiu: Din tată-n fiu. Este, de altfel, pentru a doua oară când regizorul obţine aici o distincţie; cu diferenţa că, acum trei ani, la prima edi­ţie a reuniunilor cinematografice de pe malul mării, publicul fusese cel ce îi apre­ciase filmul prezentat atunci şi intitulat Acolo unde se nasc curcubeele.
     A întruni sufragiile spectatorilor, ca şi pe cele ale specialiştilor, reprezintă, desigur, un deziderat mai mult sau mai puţin mărtu­risit al fiecărui cineast, dar, în acelaşi timp, o performanţă destul de rar întâlnită în practica curentă. Urmărind «la şir» câteva dintre scurtmetrajele lui Eugen Gheorghiu, «filmele mele la care ţin», după spusa pro­prie, desluşim uşor explicaţia acestei duble adeziuni. Simple, dar nicidecum simpliste, documentarele sale conving prin redarea nesofisticată a crâmpeielor de viaţă, prin dezvăluirea directă, fără artificii de prisos, a realului.
Ancorate în spaţii tematice adiacente, Acolo unde se nasc curcubeele şi Din tată-n fiu se apropie şi graţie trăsăturilor specifice de limbaj cinematografic, cu în­semne stilistice lesne detectabile. O încre­dere nediscriminatorie acordată atât re­surselor vizualului cât şi textului revelator, se observă astfel în aproape toate opusurile, mai vechi ori mai noi ale realizatorului. Într-o epocă în care, datorită suprasolicitării abuzive, forţa de penetraţie a comentariu­lui pare să se fi anemiat considerabil, când la noi şi aiurea se încearcă o înviorare a ge­nului prin renunţarea cvasi-totală la înso­ţirile verbale, acest gir neprecupeţit acordat cuvintelor descumpăneşte oarecum.
     Şi totusi, în Acolo unde se nasc curcubeele, glasul încărcat de sfătoşenie olte­nească al «ţăranului sef» Gheorghe Din­dere ne emoţionează profund, constituin­du-se într-un veritabil suport semantic al întregului; conlucrarea armonioasă a vor­belor şi a imaginilor surprinse meşteşugit de operatorul Eugen Lupu, imagini parcă flămânde de frumos, ne descoperă o lume aparte, un autentic basm al zilelor noastre despre nisipuri mişcătoare şi grădini mirifice, despre hărnicie şi belşug. O senzaţie apropiată încercăm la auzul vocii egale a unui alt «neprofesionist» al ecranului, lon Hindoreanu, ce deapănă molcom povestea a trei generaţii de ciobani, pentru care păstoritul Din tată-n fiu reprezintă raţiunea însăsi a existenţei («oi, oi şi iară oi, asta-i meseria noastră»), cărora cerul muntelui le-a fost adeseori un acoperiş mai familiar decât cel al gospodăriei proprii («n-am dormit dezbrăcat, descălţat sau în pat, numai cu cojocul pe mine»).
     «Sarcina imediată a documentaristului este de a găsi mijloacele prin care să poată folosi măiestria artei sale de convingere pentru a-i aduce pe oameni cu problemele lor, cu munca şi slujbele lor, în faţa lor înşişi». Această frază, notată cândva de Paul Rotha în «Documentary Film», ade­vărată profesie de credinţă pentru orice cineast ce activează în câmpul nonficţiunii, pare a i se potrivi în bună măsură lui Eugen Gheorghiu. Pentru că, dincolo de modali­tăţile de expresie folosite, dincolo de tona­litatea adoptată, lirică, ori din contra, umo­ristică (şfichiuitorul dar, din păcate, prea puţin cunoscutul Să nu-ţi faci chip cioplit rămâne una dintre cele mai izbutite produc­ţii în cheie comică, înfăptuite în ultimii ani la studioul «Alexandru Sahia»), dincolo chiar de anumite neîmpliniri (sesizabile îndeosebi în planul structurii de ansamblu, al echilibrului, pe alocuri fragil, dintre părţile componente ale discursului filmic) se în­trevede ambiţia realizatorului şi a colabo­ratorilor săi de a percepe cu acuitate che­mările contemporaneităţii.
     Deşi aparent altceva, proaspătul În vatra dacică nu desminte afirmaţia. Sprijinin­du-se temeinic pe comentariul creator de atmosferă al lui Paul Anghel, filmul suge­rează cu fineţe şi argumente sensibil deosebite de cele ale scurtmetrajelor de popu­larizare ştiinţifică, momente eterne din exis­tenţa de azi, de ieri, din totdeauna a româ­nilor. Căci, ni se spune, «ar fi greu să ne închipuim cu totul alta viaţa strămoşilor de aceea a noastră de azi, când multe lucruri din inventarul vieţii se numeau la fel şi atunci, prin aceleaşi cuvinte pe care le-am moştenit, cum ar fi vatră... sau leagăn... sau gard, sau prunc, sau copil...»
Vorbind despre trecut, dar mai cu seamă despre prezent, un cineast încearcă, pe măsura puterilor sale, să le vorbească oamenilor despre oameni.