Ambiţia documentarului
Dintre moştenirile transmise viitorimii de filmul românesc de odinioară, lăsate nouă de către acel cinematograt al «epocii vechi» a ecranului naţional cum îndeobşte ne-am deprins a-I denumi, patrimoniul alcătuit din documentare etno-folclorice şi sociologice îşi păstrează încă o nedesminţită actualitate. Iniţiate cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, aceste pretenţioase categorii ale nonficţiunii renasc plenar în anii contemporaneităţii, metamorfozate şi împrospătate în varii înveşmântări spectaculare, multiplicate într-o gamă largă de specii şi subspecii.
Preluând cu discernământ atât analiza ştiintifică cât mai ales sugestiile estetice continute într-unele din încercările începuturilor («simplele elemente documentare strânse pentru o demonstraţie pur ştiintifică se transpun pe plan emotiv şi filmul devine un adevărat poem rustic (...), producând vibraţii de viaţă originală, reală», scria profesorul Dimitrie Gusti referitor la deschizătorul de pârtie.
Drăguş, o zi din viaţa unui sat românesc), realizatorii de azi ne-au propus la rându-le un număr considerabil de asemenea scurtmetraje, cele mai împlinite dintre ele distingându-se tocmai prin capacitatea autorilor de a asocia rigoarea cu sensibilitatea, prin incluziunea inspirată a lirismului în teritoriul sobru al cercetării specializate.
În vasta arie a etnograficului se încadrează filme aparţinând unor documentarişti vârste, formaţii şi preocupări profesionale foarte deosebite. Îi întâlnim astfel în zonă pe
Mirel Ilieşiu (
Politehnica satului,
Însemnări din Vama) şi pe
Titus Mesaros (
Colibaba,
În pădurea cea stufoasă,
Creaţii populare în lemn), pe
Paula Popescu-Doreanu (
Găteala capului,
Sărbătoarea nepoatelor,
Cămaşa ţărănească) şi pe Maria Săpătoru (
O nuntă pe Valea Izei,
La porţile frumosului). pe Paul Orza (
Ţara Lăpuşului) şi pe Stelian Penu (
Pădurenii), pe
Dumitru Done (
Satul şi artiştii săi), Adrian Istrătescu (
lzvoare vii de teatru popular), Erich Nusshaum (
Scoarţe populare), Mircea Popescu (
După 40 de ani), lon Visu (
Obiceiuri de iarnă) şi nu i-am putut numi, desigur, pe toţi cineaştii studioului «Alexandru Sahia» interesaţi, mai mult sau mai puţin sporadic, de consemnarea pe peliculă a valorilor culturii şi civilizaţiei noastre populare.
Există însă aci, ca de altfel şi în alte domenii-cheie ale genului documentar, un împătimit. Un pasionat căutător de frumuseţi folclorice în stare pură, un statornic propagator al artei ţărăneşti autentice. Numele acestui realizator de excepţie, a cărui creaţie se plasează sub semnul benefic al descoperirii comorilor de spiritualitate românească, nu mai are nevoie de recomandări: Slavomir Popovici. Pentru Slavomir Popovici, folclorul reprezintă un nesecat câmp de observaţie dar, mai cu seamă, un permanent obiect de meditaţie: aproape de fiecare dată, filmele sale reuşesc să ne convingă că în spatele unor ceremonii populare strălucitoare ca desfăşurare spectaculară se află ceva cu mult mai preţios şi mai important, că esenţa datinilor străbune nu poate fi desluşită în jocul oricât de seducător al formelor şi culorilor ci doar în profunzimea gândurilor şi sentimentelor ce le animă.
Fie că s-a oprit asupra unor tablouri votive ţărăneşti (
Trei neamuri) sau a evocat cu pietate simbolice figuri ale trecutului (
Leat 7020,
Cuvânt cu învăţătură), fie că a poposit asupra unor străvechi reprezentări arhetipale (
Semnul bradului,
Hora) sau a reprodus cu migală anumite ritualuri ancestrale dedicate anotimpurilor pământului (
Grâu,
Holde), regizorul se dovedeşte, dincolo de orice rafinamente de constructie audio-vizuală, acelaşi eseist grav şi subtil, înclinat deopotrivă spre poezie ca şi spre descifrarea sensurilor ascunse ale imaginilor.
Ultimul opus al lui
Slavomir Popovici,
Opreşte-te trecătorule, se remarcă cu precădere prin solemnitatea tonului ca şi prin sobrietatea extremă a mijloacelor de expresie. Fără comentariu, cu o coloană sonoră întemeiată pe o suită de epitafuri (extrase nu numai din «colecţia» celebrului «cimitir vesel» aflat în comuna Săpânţa dar, alternativ, şi de pe unele pietre funerare rămase din antichitate), scurtmetrajul ne invită imperios la reflecţie. Şi ne asigură totodată că pentru filmul documentar există mult mai puţine subiecte inabordabile decât ne-am obişnuit a crede.