Regizorul despre film
"— Mă întrebaţi de ce tocmai Bradul... Poate că din întâmplare... Dincolo de exprimarea prin forme antropomorfe şi zoomorfe, arta noastră populară cuprinde o foarte rar întâlnită bogăţie semantică. În clipa în care încerci să te apropii de ea, însăşi această bogăţie te obligă la o selecţie. M-am oprit la brad; este unul dintre cele mai frecvente semne, denumite, din lipsa unei terminologii mai adecvate, motive ornamentale. Poate că nu chiar din întâmplare, pentru că gama de simboluri a acestui motiv mi s-a părut deosebit de darnică. E pasionant să urmăreşti cum un semn se încarcă, în timp, de sensuri... Şi apoi, e la fel de pasionant să urmăreşti cum, tot în timp, acelaşi semn sărăceşte, îşi pierde subtextul, rămânând doar gest, ornament. Bradul, cetina, ca însemn al vieţii sau ca simbol al morţii, revine în ritualurile legate de naştere, nuntă, înmormântare. Şi toate aceste prezenţe ale lui nu pot fi privite decât prin perspectiva scurgerii timpului. Oricât risc să par simplist, această trecere imperturbabilă a timpului pe lângă noi, peste noi, este o veche obsesie a mea. Tratând subiectul cu o doză de detaşare, cu o umbră de umor şi ironie, cred că va merge. Să vorbeşti despre brad, despre viaţă şi despre moarte, la care se adaugă senzaţia acută, concretă a trecerii timpului, cred că este suficient pentru zece minute de proiecţie. Mai mult, nu ştiu ce v-aş putea spune acum; să spună, sper, filmul, când va fi gata." (
Cinema nr. 1, ianuarie 1971)
Opinia criticului
„Acesta nu este cel mai elocvent dintre filmele lui Slavomir Popovici. Nu este filmul cu cea mai generoasă şi fascinantă ideaţie sau construcţie. Este un film de observaţie folclorică, regionalist într-un fel, aplicat asupra unui singur motiv formal, acela aI bradului, pe care autorul îl descoperă pe carele mortuare sau la ceremoniile de nuntă, pe porţi, pe bundiţe, în ceramica populară. Comentariul, care în alte filme ale lui Slavomir Popovici structurează metaforele, lipseşte de astă dată. Impresionează însă şi aici obstinaţia reputatului documentarist de a acumula spontan sau speculativ datele unei demonstraţii; reîntâInim cultul regizorului pentru autenticul dus până la senzaţia de unicat şi bizar, redescoperim dincolo de incidental sensul unei meditaţii existenţiale. Suntem deci, ca întotdeauna, deasupra condiţiei comune a genului.” (
Valerian Sava, Cinema nr. 6, iunie 1971)
