REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Asfalt Tango (2)


     Precum E Pericoloso Sporgersi, difuzat cu câţiva ani în urmă, Asfalt Tango, cel de al doilea lungmetraj al lui Nae Caranfil, se înfăţişează publicului larg din România după premiera sa pe alte me­leaguri. Într-o perioadă de prelungit ma­rasm al cinematografului autohton, un regi­zor român de film fără prea mare experien­ţă, un debutant al anilor `90 îşi permite nu numai să viseze, ci chiar să recidiveze: a se citi, să turneze iarăşi. În condiţiile dure ale economiei noastre zisă de tranziţie, simpla apariţie a unui nou lungmetraj de ficţiune constituie în sine o victorie şi se cuvine a fi salutată ca atare. Aptitudinile manageriale, puterea de seducţie exercitată asupra celor cu bani reprezintă astăzi însuşiri "paraeste­tice" esenţiale pentru orice cineast doritor de filme pe peliculă, nu doar pe hârtie. Ge­nericul coproducţiei franco-române Asfalt Tango este deosebit de concludent în acest sens. Nu mai puţin de nouă "sponsori" din ambele ţări au contribuit (în proporţii diferite, desigur) la materializarea pro­iectului. Un proiect în care Nae Caranfil n-a prea "încremenit", ba chiar dimpotrivă. A prins din zbor sunetul unei idei de succes, a scris scenariul într-un timp record, a ştiut să renunţe, fără inutile lamentări, la alte gân­duri dragi dar, din păcate, atunci inoperan­te. Altfel spus, a ştiut să se adapteze.
     Spre deosebire de mulţi dintre colegii săi de generaţie, partizani intoleranţi şi ex­clusivişti ai artei cinematografului, autorul lui Asfalt Tango ne aminteşte mereu că filmul mai înseamnă totodată, industrie şi comerţ. "Este trist, dar adevărat. Cariera unui film se decide la casă, prin numărul de bilete vândute. Asta oriunde în lume, mai puţin la noi". Pentru un tânăr realiza­tor, nutrit cu capodoperele cinematecilor, o declaraţie de-a dreptul şocantă. Dosarul de presă (incomplet) la Asfalt Tango mus­teşte de asemenea afirmaţii, devenite prin acumulare mai puţin o "poetică", cât o pragmatică profesiune de credinţă. "Cred că trebuie făcute filme accesibile, iar această accesibilitate nu trebuie luată ca un compromis, ci ca un lucru greu de obţi­nut. A face un film accesibil, autentic, atractiv, este, după părerea mea, o perfor­manţă enormă". Sau, încă mai tranşant: "Eu construiesc un scenariu nu de la ne­voia de a exprima adevărurile cosmice sau metafizice ale României de ieri şi de azi, ci în momentul în care sunt sedus de pro­iectul unei poveşti, aşa cum eşti sedus de un banc bun sau de o anecdotă"
     Acestea fiind zise, Asfalt Tango poate fi considerat un pariu (parţial) câştigat. Fil­mul se mişcă alert în coordonatele trasate de autor. Este accesibil şi atractiv. Are haz şi vioiciune (către final ceva mai puţin). Oferă o oră şi patruzeci de minute de spec­tacol cinematografic agreabil şi deconec­tant. Sprijinit pe de-a-ntregul în intenţii de colaboratorul său principal, Cristian Co­meagă, aflat aici în inedita dublă ipostază, de artist (respectiv, director de imagine) şi de economist (în speţă, producător execu­tiv), Nae Caranfil (ce-şi asumă la rându-i, o triplă calitate de regizor, scenarist şi com­pozitor), alcătuieşte un "road movie" con­dimentat cu toate ingredientele speciei. Care "road movie" suntem asiguraţi, "dată fiind starea drumurilor din România, nu poate fi decât o comedie".
     Starea drumurilor din România intere­sează relativ; oricum, ea nu apare pe ecran nici pe departe atât de jalnic ca în realitate. Comedia, în schimb (lirică, satirică, burles­că, de moravuri, depinde de unghiul per­ceperii), răspunde la apel, declanşată fiind de alte resorturi decât cele intrinsec legate de precaritatea asfaltului. Călătoria celor unsprezece june "dansatoare" (şi a înso­ţitorilor lor), plecaţi cu autobuzul din faţa Casei Poporului spre o destinaţie pariziană incertă, este pigmentată pe parcurs cu varii momente umoristice, inegale însă ca realizare. Umorul de tip "teatru de revistă şi estradă" (glumele Şoferului, tangoul etc) se amestecă cu cel de factură preponderent vodevilistică (gesturi, replici şi atitudini ale unora dintre personajele ce alcătuiesc "an­samblul" frumoaselor migratoare), în timp ce accentele parodice (sesizabile, pe alo­curi, în partitura Marionei) se regăsesc mai greu în numerele de coloratură "neaoşă" (Gigi, Intrusul, Felicia în episodul de la benzinărie, dar nu numai). Stimulaţi de text şi context, actorii (Charlotte Rampling, Mircea Diaconu, Florin Călinescu, Cons­tantin Cotimanis, Ion Fiscuteanu) joacă şi "se joacă" cu vădită plăcere, conturând (fie­care în felul său personal) savuroase portre­te, reevaluând pe noi coordonate, gânduri şi simţiri de atestată valabilitate în trecute vârste ale peliculei.
     Deşi compune şi acum (dar în alte to­nalităţi) variaţiuni pe aceeaşi multifuncţio­nală temă a "evadării", pentru Nae Caran­fil cel din Asfalt Tango, exerciţiul de stil nu mai constituie o necesitate, comparativ cu precedentul E Pericoloso Sporgersi. În filmul de debut exista o anume caldă pros­peţime a scriiturii cinematografice, un umor tandru şi subtil, o galerie a personajelor de fundal, de-a dreptul seducătoare. În recenta coproducţie franco-română toate acestea au dispărut, înlocuite fiind de do­rinţa atotcuprinzătoare şi finalmente bi­ruitoare de a provoca râsul, indiferent de mijloace şi de a dobândi, implicit, adeziu­nea spectatorilor. Învingător detaşat în bă­tălia autodeclanşată cu "filmele de televi­ziune accesibile şi de proastă calitate", lui Nae Caranfil i-a mai rămas (doar) să câşti­ge lupta cu sine însuşi, cu propria sa condi­ţie de creator înzestrat, chiar foarte inzest­rat. Şi să aibă permanent în vedere că, mai devreme sau mai târziu, concesiile (inclusiv cele abil disimulate) au prostul obicei de a se răzbuna.
 
(ProCinema, martie 1997)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: asfalt tango film, cronica de film, nae caranfil, olteea vasilescu

Opinii: