Vorbirea noastră cea din toate filmele
Recunoaştem, desigur, nu numai stilul documentariştilor noştri, al regizorilor, vreau să spun, ci şi al unor comentatori care luptă cu masa infamă a cuvintelor. Fraza cu acorduri grave a lui
loan Grigorescu, verbul dulce-acrişor al lui
Eugen Mandric, piruetele graţioase ale
Evei Sîrbu le simţim de la distanţă. lată însă că, în faţa unui proaspăt scurtmetrai,
Acolo unde se nasc curcubee, semnat de
Eugen Gheorghiu, ascult vorbe care-mi merg la inimă şi, pentru început, nu ştiu ale cui sunt.
Glasul pare al unui «neprofesionist», al unui om care parcă abia şi-a suflecat mânecile pentru o altă treabă decât aceea a
rostuirii şi
rostirii cuvintelor dar care, invitat fiind să privească imagini şi să ne spună ce se află şi dincolo de ele, desţeleneşte teritorii necălcate până atunci de noi. Dacă aş spune că fraza are prospeţime, nu aş face decât să comit un «delict de banalitate». Nu. Acest om, care nu este altul decât vestitul ţăran Gheorghe Dindere din câmpiile Olteniei, priveşte altfel decât noi, nu cuvintele în care îşi toarnă dragostea şi grija sa faţă de pământ, ci
pământul însuşi. Din gura lui am auzit acest adevăr de toată ziua, căruia i-au găsit şi alţii diferite învelişuri, dar pe care Dindere ni l-a comunicat atât de fără de pereche: «pământul trebuie călcat cu talpa sufletului».
Acolo unde atâţia alţii dintre noi am fi vorbit despre sorocul recoltelor, despre toamnele bogate, etc., acolo unde atâţia alţii ar fi înotat într-o mie de metafore, maestrul întru prospeţime ne aduce aminte că: «nu este adevărat că pământul nu vorbeşte, că nu are griji; el vorbeşte însă o singură dată pe an, atunci când se strânge rodul».
Îl ştiam pe Gheorghe Dindere din interviurile lui, în care şi cei mai abili reporteri îşi vedeau uneori fraza umilită de întorsătura verbului acestui tăran care, din cerdacul casei sale, ştie să privească, deopotrivă, cerul, pentru a-i ghici gândurile, şi jocul străveziu al ideilor. Să aplaudăm iniţiativa regizorului Eugen Gheorghiu de «a-i da cuvântul».
