Sanda Toma – Angel mincinos
Sanda Toma putea să-și condamne definitiv personajul — și mă întreb ce altă actriță nu ar fi făcut-o, de vreme ce scenaristul însuși i-a semnat gros și fără ezitare sentința. Lola este și ea un fel de obiect de la Consignația, cu pretenții de stil, carii și lustru recondiționat. Cu secretaire-ul pseudo Louis al nu știu câtelea, cu imitația de Șiraz, cu falsul porțelan de Sèvres: cele pentru care Lola, semnează în fals, ia mită, dă bani cu camătă. Lola — Sanda Toma este ifosul lăcomiei, este ambiția fardată a arivismului, este furtul drapat în dantele de Bruxelles. Salvarea a venit, cred, de la actriță: Lola putea fi ticăloșia pură și apăsată, ea a devenit — ca și omorul scuzabil — un soi de ticăloșie explicabilă și umanizată. Prin resorturile unei feminități sincer iubitoare, prin alinturile Lolei, de Musette, prin marea forță a slăbiciunii feminine condusă exact în direcția în care se dovedește eficientă. Sanda Toma aduce întotdeauna cu sine — dar ce rar a putut săvârși transferul acesta de pe scenă pe ecran! — un amestec ciudat și insolit de cerebralitate, luciditate subțire și amăruie — pe de o parte — de grație feciorelnică, rasfățată și ispititor de neputincioasă — pe de alta. O minte ascuțită ca un brici și o voce râzgâiată, chemătoare. O replică malițioasă și o privire calină și fals promițătoare. Un fior tragic sau un zvâcnet jucăuș. Sanda Toma poate fi la fel de adevărată în fata mută din „Mutter Courage” sau în eleganta doamnă din „Cher Antoine”. Poate fi, cum se zice, înger sau demon. A fost, aici, în Lola, unde trebuia doar să construiască un soi de diavol de gang, de cămătăriță cu fard de cucoană, și un angel mincinos, un desuet bibelou cu aripile lipite, dar care reintră din când în când, în modă și acțiune ca și vulcanii: pârjolind cu mizeria lor sufletească totul în jur.
Victor Rebengiuc – Forța interiorizării
Pe Victor Rebengiuc eu îl cred rnai ales când clocotește și se-nfurie: el nu poate trăi spunând da. Voluptatea lui spirituală e nu-ul. ÎI cred atunci când suferă în tăcere. Când trebuie să ascundă — în spatele unor priviri albe și a unui chip netulburat — niște seisme sufletești. L-am crezut tot timpul, atunci când — aflat în fața procurorului — încerca să-și apere soția, să-și ascundă surpriza dureroasă, să tacă. L-am crezut în scenele de penitență morală alături de Margareta Pogonat. Victor Rebengiuc este actorul trăirilor dramatice și exploziiIe lui de vitalitate sunt credibile numai atunci când sunt contestatare. Sau au ca sursă o neliniște intelectuală, o căutare febrilă, o dramă lăuntrică. Victor Rebengiuc nu ne-a mințit aproape niciodată pe scenă sau pe ecran: din har și din imensă răspundere profesională. Iar atunci când este silit totuși să o facă — cum se petrece în prima parte a Zestrei — o face „à contre-coeur”. Jenat. Chinuit. Zâmbește forțat. Își spune stânjenit poantele groase de tractorist. Mimează anevoie simplismul inițial al personajului. Își joacă cu greu scenele de exuberanță juvenil-elementară. Își trăiește anevoie viața sufletească trasată în câteva linii. Răsuflăm ușurați — și el, și noi, spectatorii — când își scoate bascul din cap și începe să urce golgota metamorfozelor spirituale. Când se subțiază. Când își perie intelectul și manierele. Scos din retrospecții, inginerul Doru Șerban devine, în sfârșit, credibil în interpretarea lui Rebengiuc: mai ales dacă nu-I legi prea tare de imaginea lui de primă tinerețe. Schimbarea la față a fost prea radicală. Prea trandafirie. Prea livrescă. Dar oare prin aceasta Victor Rebengiuc este un actor mai puțin mare? Și oare cu acest rol datoriile filmului nostru față de un asemenea artist au fost complet achitate?
Margareta Pogonat – Omagiul demnității
Nucleul moral, fierbinte, al Zestrei, trebuie să fie Livia. Personajul care emană puterea, liniștea, echilibrul. Eroina asupra căreia sunt trimise toate luminile — deși lumina albă și violentă stinge contururile și alungă umbrele — e lucru cunoscut. Instalată în acest rol, Margareta Pogonat știe să privească și să tacă cum numai ea știe. Știe să înțeleagă și să accepte. Știe să înțeleagă și să respingă: cu aceeași mare stăpânire de sine și cu aceeași forță.
Paul Everac a adus prin acest rol un frumos omagiu femeii de azi, bine călită la temperatura dură a emancipării, și filmul românesc, prea des frustrat de asemenea personaje îi datorează, incontestabil, recunoștintă. Chiar dacă interpreta este supusă, ca și interpretul principal, la suferințele traversării a două decenii: suferință să mimezi vârstele tinereții fragede, să joci nevinovățiile spiritului, să te zbengui într-o dulce pastorală decorată cu tractoare și mai ales să exprimi o atât de profundă transformare spirituală.
Margareta Pogonat urcă însă această splendidă golgotă cu demnitatea artistică pe care i-o știm. Cu credința lăuntrică pe care i-o cunoaștem. Și reușește să ne convingă în mare parte de adevărul personajului ei: ce puteam să-i cerem mai mult?
