Coca Andronescu – Fata care a făcut o minune

     Nasul cârn, vocea alintată, bătăile adorabile din gene şi zâmbetul dulce-ruşinat, iată o zestre grozavă pentru o actriţă tânără. Cu zestrea asta în mână (plus o fărâmă de talent şi un car de trecere la regizori), ai asiguraţi câţiva buni ani de fericire, roluri şi aplauze. Pe urmă, însă, nasul cârn nu mai ţine, vocea răsfăţată nu mai prinde, zâmbetul sfios se ofileşte: zestrea aceasta e înghiţită rapid de o crudă uzură morală şi dacă actriţa n-a ştiut să treacă frumos de la o vârstă la alta şi să se maturizeze cu eleganţă, comoara s-a prefirat printre degete şi stăpâna ei s-a pomenit, vai, cu palmele goale!
     Coca Andronescu e fata cârnă care a făcut o minune: a demonstrat că implacabilul adevăr de mai sus poate fi infirmat. A dovedit că femeia-pisicuţă («I am a feline», cum ar fi spus Musette), femeia-capriciu, femeia care spune da şi face nu, femeia-bibelou care sparge ea granitul, nu se uzează, pe scenă sau pe ecran, atât de repede. Coca Andronescu păstrează personajelor ei toate candorile tinereţii dintâi a femeii, toată dulceaţa alinturilor, toate şarmurile femeii care pare a nu-ţi da bătaie de cap cu probleme intelectuale sau cu nălucirile viselor. Pare, da, acesta-i cuvântul: căci marea artă a Cocăi Andronescu e de a-şi interpreta rolurile cu o jumătate de convingere, în cealaltă jumătate insinuându-se ironia, parodia suculentă, distanţarea caustică. Nicio caricatură a măruntei mahalagioaice cu pretenţii n-a fost mai acerbă, ca cea pe care Coca Andronescu a făcut-o Tanţei, celebra parteneră a lui Costel de pe micul ecran; şi cine o poate uita, în puţinele ei apariţii, călcând înfiptă şi plinuţă, cu poşeta în mână la braţul lui Giurumia, sau stând în faţa berei, duminica, la «local», cu nevestele ceferiştilor, în filmul Aşteptarea... Cine poate ignora faptul că ea presară sare pe orice metru de peliculă pe care apare şi că încălzeşte orice ungher al scenei unde apare? Cine şi-ar putea-o îngădui?