Ada Pistiner: următorul cerc

     „Cred că adevărata modalitate de existenţă a scurt-metrajului artistic, modalitatea lui de a vehicula idei, se găseşte în concentrare; pilulă sau metaforă, asta trebuie să fie un scurt-metraj" — afirma odată Ada Pistiner. Şi toate filmele ei de Institut sunt într-adevăr nişte scurte metafore. Şansa, după Ivan Bunin şi DictatoruI şi supusul său, după Romulus Vulpescu, deşi filmate cu personalitate şi dezinvottură, cu ritm şi cu atmosferă, sunt poate prea citeţe, cu o doză de transparenţă, poate prea la îndemână. Cel mai împlinit lucru pe care l-a făcut rămâne — după părerea ei şi a noastră — primul ei film pe 16 mm, Portocala putredă. Este alcătuit din 30 de cadre, fiecare cadru separat fiind o metaforă, iar filmul în întregime fiind la rândul lui tot o metaforă, a cărei concentrare simplă dar inatacabilă se înscrie parcă în nişte cercuri concentrice; fiecare privire vede filmuI altfel, fiecare se opreşte unde poate următorul cerc îşi aşteaptă totdeauna privitorul. Metafora e perfect rotundă.
     „Dacă un regizor are har — spune Ada Pistiner astăzi — singura lui datorie este să fie cinstit cu sine însuşi, să facă filme bune. Pentru asta trebuie să încerce însă şi, deopotrivă, să fie încercat”.