Carmen Stănescu – Mereu triumfătoare

     Când mă gîndesc la Carmen Stănescu, un automatism sonor declanşat undeva, prin labirintul acesta încurcat (şi nu o dată pus pe feste!) al asociaţiilor noastre, îmi aduce în urechi sunetele Marşului triumfal din Aida. Aşa o văd pe Carmen — monumentală, splendidă, radioasă, călcând în scenă asemeni unei fanfare din alămuri sclipitoare, captând toate privirile, scuturând toate amorţirile, dinamitând sala. Nu cred că această actriţă ar avea o predispoziţie comică specială. Da, poate zâmbi sarcastic, poate ironiza cu maliţie, poate juca o scenă grotescă şi poate crea cu vervă o situaţie de comic buf. Da, poate juca şi Caragiale, şi Shaw, şi Goldoni, şi Wilde, poate chiar câînta cu voce tare, chiar prea tare şi niţeluş falsă, muzică uşoară la o eventuală tele-solicitare. Dar Carmen Stănescu reprezintă pe scenă în primul rând voluptatea de a trăi, de a râde cu inima deschisă şi în gura mare, vitalitatea nesofisticată. Carmen Stănescu pare destinul favorabil, pare tinereţea nepândită de laba gâştei la colţul ochilor, pare veselia ocolită de angoase, pare principiul feminităţii seducătoare, senine şi lipsite de drame (dacă există aşa ceva!).
     Nu ştiu dacă ar reuşi — şi de fapt nici n-ar prea avea rost — încercarea — de a stabili cât la sută din personalitatea actriţei e alcătuită din farmec, cât din har, cât din energie vitală sau pur şi simplu din frumuseţe. Dar din toate acestea topite laolaltă a rezultat ceea ce numim o prezenţă artistică, virtutea nedesminţită şi nedefinită care creează, de fapt, vedeta, după care tânjesc actorii şi la care visează regizorii. Şi iată totuşi că această Anita Ekberg a noastră (poate chiar cu un plus de nerv şi o fărâmă de sare pe deasupra) ne e oferită pe ecrane cu ţârâita, cu zgârcenie, din când în când, uneori, când se nimereşte, când se potriveşte.
     Nu-i păcat de dumnezeu!?