Marius Bodochi sosit cel din urmă în distribuţia
Crailor..., deja acaparată de consacraţii
Mircea Albulescu,
Ovidiu luliu Moldovan şi
Răzvan Vasilescu, Marius Bodochi a tins — precum însuşi Mateiu Caragiale — „de se réaliser touchant à la perfection” şi a izbutit să obţină exact ceea ce i s-a pretins şi ceea ce şi-a propus. Biografia lui Cara se ghiceşte din reflexul relaţiilor cu celelalte personaje, fie ele şi de plan secund. Pentru Paşadia el simte „evlavie”, pentru Pantazi „slăbiciune”, pentru Pirgu „uimire”, urmându-i în anamneză, încurajându-le speranţa în metempsihoză. Cara este cel ce menţine fragilul echilibru în această triadă formată din personalităţi atât de diferite, legate prin fire nevăzute într-o ciudată amiciţie — mereu pe punctul de a se destrăma, pentru a deveni apoi şi mai strânsă. Existenţa virtualului−ipotetic narator e într-adevăr „o continuă alunecare prin medii stranii şi contradictorii”. Cara se însoţeşte permanent de replici monologale într-un flux verbal excelent timbrat, impunând ritmul naraţiunii filmice, nivelând discrepanţele şi atenuând disonanţele. Este cel mai aproape şi totuşi cel mai detaşat de magma romanescă în căutarea noului făgaş cinematografic. Fiind cel mai tânăr, se lasă prins împreună cu ceilalţi în vârtejul erotic, dar primul cunoaşte gustul dezamăgirii, al vulgarităţii văduvite de „pecetea tainei” şi înnecată în „searbădă lumină”.
Cara al său are paloare de heruvim, dar niciun alt stigmat decadent. El se constituie într-un fel de infrastructură ce ordonează secvenţele disparate de fabulaţie pură ori de experienţă frustră, în „odioasa, imunda Boema”, favorizându-le convergenţa prin candoarea curiozităţii sale neobosite.
Inocenţa sa angoasată pare de sorginte kierkegaardiană, pe buze fluturându-i arar un surâs neliniştitor care-I înrudeşte cu protagonistul din „Remember”, evanescentul dandy Aubrey de Vere. Doar că nu el va dispare întâi, ci ceilalţi, abandonându-I condiţiei lui de „chasseur aux histoires”, de alter−ego matein. Închis „taină fără sfârşit”, potenţând taina celorlalţi.
La reuşita clujeanului Marius Bodochi au contribuit indirect şi marile sale creaţii scenice din ultimii ani. Acel Marat („Persecutarea şi asasinarea lui Jean Paul Marat reprezentată de grupul teatral al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade” de Peter Weiss) — grandioasă efigie pulverizată în derizoriu pentru a se reîntrupa şi a pieri iar. Acel Manole christic (după Lucian Blaga) zbătându-se între trăiri contradictorii, scindat de atitudini polare, într-un crescendo al sacrificiului de sine semnificând regenerarea şi totodată imortalitatea. Acel Coriolan (shakespearean) de o trufie ironică, batjocoritoare, incapabil de a se conforma cerinţelor de circumstanţă, dar având conştiinţa valorii personale.
