— Dumneata, Dana Comnea, ai pornit la drum — recunoaște — generos înarmată, cum nu li se întâmplă prea des semenelor noastre, fie și celor care se cred atinse pe tâmplă de aripa divină a harului… O femeie cu frumusețea dumitale foarte specială, cu sensIbilitatea (și chiar cu defectul dumitale — elegant! ― de dicție), are, când începe se urce Golgota scenei, în mâna dreaptă sceptrul puterii, în cea stângă, sfera de aur a reușitei. Ce ai făcut cu ele, cum ți-ai croit cărarea prin hățișurile artei?
― Nu știu exact dacă întrebarea vrea să mă flateze sau să mă tragă la răspundere...
― E clar că nici una, nici alta. Doar să te provoace.
― Pentru oricare din eventualitați, îți răspund cu aceeași necondiționată sinceritate: nu mi-am construit niciun fel de drum. Nu mi-am condus în niciun fel destinul. Am fost întotdeauna, dar mai ales în artă, determinată din afară. De oamenii din jurul meu. De felul în care m-au văzut. De felul în care m-au înțeles, Ei au putut să mă înalțe sau să mă prăbușească, și au făcut-o!
― Dar asta presupune, iartă-mă, o anumită slăbiciune fatală, dincolo și deasupra condiției actorului, care, într-adevăr, este dependentă de atâția factori, începând cu textul și terminând cu regizorul, sau poate la fel de bine și invers.
— Nu cred că e vorba de slăbiciune de caracter. Mai curând, de o anumită sensibilitate vie, neacoperită, la timpul său, de o pricepere superioară a vieții. Am primit adeseori situațiile din viața mea și m-am lăsat acoperită de ele, fără să le caut o rezolvare rațională. Dar rezistând, totuși, uimitor eșecurilor. Cineva spunea despre mine că sunt ca un luptător pe ring, care știe să primească cu putere loviturile și nu se lasă doborât.
― Dar frumusețea și talentul nu te-au putut apăra?
— Nu cred că frumusețea este un pașaport de liberă trecere peste toate granițele. Mai ales că eu sunt o persoană care trezește în egală măsură, și poate la fel de nejustificat — am verificat aceasta până și în cronicile colegilor dumitale de breaslă — antipatii sau simpatii la fel de profunde. Frumusețea este o povară greu de dus, mai ales la vârsta inconștientă a tinereții; dacă ea ar fi blindată de la început cu o înțelegere superioară a vieții, cu o educație sufletească — și, vai doamne, la câți dintre noi Iipsește această educație! — cu capacitatea de a discerne binele de rău, atunci s-ar putea realiza acea armonie dintre spirit și înfățișarea fizică — singura care duce la adevărata frumusețe umană.
— Nu pot totuși crede că multe din distribuirile dumitale în film, de pildă, nu au pornit și de la felul în care arăți, de la genul dumitale de feminitate, ca să nu te mai jignesc cu cuvântul frumusețe.
— Ba da, dar oare nu a putut fi și acesta un handicap, în meserie ca și în viață? La 20 de ani jucam, în
Alarmă în munți, o femeie de 30 de ani, genul mi-a fost pecetluit de atunci: nu am apucat să fiu nici o zi ingenuă, nici o zi fată tânără. Mi s-a lipit de la început pe frunte marca de feminitate provocatoare, de femeie fatală, de cochetă. Am fost cochetă țărancă în
Alarmă în munți, cochetă aristocrată în „Nunta lui Figaro", cochetă mondenă și mercantilă în „Visul unei nopți de iarnă"...
— Ce să faci, „trebuie să știi să-ți porți crucea", vorba Ninei Zarecinaia, și nu cred că este amploaul cel mai nefericit... Te preferai duenă?
— Dar eu a trebuit să mă construiesc după această viziune, după imaginea pe care o zăream în retina celor din fața mea, M-am reconstruit și pentru scenă, și pentru viață. Mi-am făcut un mers, o ținută, un gen: cele care plăceau. A început să-mi placă să plac. Acesta poate fi un moment fatal în viața unei femei: pentru că nu adună în jurul ei oameni de cea mai bună calitate. Mai ales a unei femei blocată de timiditate, cum eram eu. În institut eram de-a dreptul paralizată, când trebuia să urc pe scenă. Mă simțeam la îndemână numai când recitam: eram doar eu și versul. Dar când trebuia să mă mișc, să fiu dezinvoltă, să stabilesc relații cu ceilalți interpreți, începea drama. Contradicția aceasta a făcut, poate, să am perioade crunte, când nu voiam decât lucruri bune nu-mi ieșeau decât proaste, toate. Este o penitență prin care trece, se pare, orice fată cu o înfățișare agreabilă: numai înțelegerea superioară a vieții îi dă adevărata libertate și putere.
— Ce te-a nemulțumit cel mai puternic în cariera dumitale actoricească?
— Pauzele. Hiatusurile între un moment de artă și altul. Stoparea, frânarea continuă, care-ți dau sentimentul că trebuie să o iei de fiecare dată de la început. Ruperile acestea nu pot păstra unui actor condiția artistică, la care noi ajungem astăzi în mod aproape eroic. După o seară bună de teatru, după o filmare bună, mă simt mai odihnită și mai proaspătă ca după o lună de vacanță. Munca mă recreează, efortul de concentrare artistică e vitalizator, chiar și pentru forma ta fizică. La un moment dat, văzând că existența mea artistică e inhibată de această lipsă de continuitate, mi-am luat, cum se zice, viața în propriile mâini și am făcut recitaluri de poezie: la Studioul radio, la televiziune. Eminescu, Blaga, Arghezi, Baudelaire, Am propus, recent, televiziunii un recital de sonete Shakespeare, idee care, după cât văd, n-a produs prea mare entuziasm.
— Ce-ți dau aceste recitaluri în afară, desigur, de consolare…
— Independența. Sentimentul că aici, exiști tu și cel din fața ta, fără niciun intermediar trădător, căci aci contează personalitatea ta, vibrația, înțelegerea ta și nu ești pe ultimul plan, cum se mai întâmplă cu actorul în spectacolul modern. Actorul recreează poezia, dar lucrul acesta este adesea ignorat. Emil Botta, acest poet rar și special, și totodată recitator inimitabil, deci creator dublu și imparțial, și-a exprimat și el cândva indignarea asupra felului ușuratic în care sunt tratați recitatorii, văzuți doar ca niște voci exterioare, ca niște megafoane ale poetului. Adevărul este însă că inflația de recitaluri și recitatori a cam dus la banalizarea genului.
— Dacă tragi liniuța, dacă aduni și scazi, Ia ce rezultat ajungi, Dana Comnea?
— Îmi pare bine că-mi pui întrebarea aceasta acum, când pot să-ți răspund liniștită: rezultatul e un echilibru adânc și o putere pe care ți le dau numai lucida cunoaștere de sine și înțelegerea adevăratelor valori ale vieții și artei. Nu mă interesează lucrurile mărunte și neutre, din care am tot făcut. Mă interesează angajarea față de ceea ce e prețios în evoluția omului. Mă interesează — în viață ca și în artă — devenirea: noul ce se naște din straturile de frunze moarte și așternute unele peste altele. Știi, am o fetiță de un an...
— Felicitări. Am văzut eu trecut pe cartea de vizită de la intrare, un al treilea nume: Oana Maria Voichița...
— Pentru ea aș vrea să fiu o mare actriță. Până acum existam pentru mine, perfect conștientă de perisabilitatea mea și de faptul că nu merită să las vreo urmă după mine, Nici măcar poze, vezi doar că nu reușesc să-ți găsesc pentru acest interviu câteva mai ca lumea... Dar acum am o mare răspundere față de copilul meu, pe care vreau să-l formez într-un sentiment de demnitate, siguranță și nu într-un climat de neîmplinire... Pentru el îmi pretind mai mult mie însămi, mai multă participare la meserie, mai multă muncă, mai puțină pasivitate, și o continuă îmbogățire a condiției mele interioare. Slavă domnului, lucrurile sunt posibile, împlinirea mea de acasă, din familie, îmi dă liniștea necesară creației. Am credința că poate începe acum zodia mea bună pentru film: deși, 39 de ani nu e chiar o vârstă a optimismelor.
— Rolul actual din Parașutiștii ți-a luminat — ca să zic așa —geana orizontului cinematografic?
— Poate că da. Dar să nu uităm: acum se fac filme mai multe. Se fac filme mai adevărate. Ce mă sufoca la peliculele anterioare era rozul și cenușiul: edulcorarea și mediocritatea.
— Și crezi că nu te vei mai izbi de ele? Într-adevăr, traversezi o etapă minunată, Dana Comnea. Și ce rol ai în Parașutiștii?
— Un medic chirurg, soția lui
Florin Piersic, care e colonel parașutist. Căsnicia lor trece printr-un moment de criză: s-a măcinat tot ce a fost frumos între ei, punțile par a fi tăiate, trăiesc acum urât și meschin. loana mea e obosită de toate obligațiile cu care viața și soțul au copleșit-o, și se pomenește singură, la o vârstă la care singurătatea devine dramatică. Pentru că, firește, soțul își caută prospețimea simțămintelor în altă parte. La
Valeria Seciu... Vreau să spun, firește, la personajul pe care-l interpretează Valeria Seciu. Am în acest film scene în care sunt urâtă și îmbătrânită. Și care nu strică filmului ci, dimpotrivă, chiar dacă mie nu mi-au făcut o plăcere prea mare. Acum am înțeles-o mai bine pe Simone Signoret — actrița pe care o prețuiesc imens — care nu se temea niciodată de chipul ei, oricât de tare l-ar fi răvășit trăirile, în artă, ca și în viață — nu contează decât trăirile adevărate. Restul e formă goală. Minciună.
