Nu ştiu cât anume se vor bucura copiii. Mai sigur cred că cele două basme,
Petre Cenuşă şi
Fata babei şi fata moşneagului, vor avea ceva mai mult de spus oamenilor mari. Avem nevoie să ne împrospătăm din când în când mica noastră rezervă de ingenuitate şi să ne întoarcem într-o lume care nu cunoaşte viciul alienării şi obsesia incomunicabilităţii. Intrăm cu plăcere pentru zece minute pe tărâmul miraculos al personajelor năzdrăvane, acolo unde răul e totdeauna învins şi virtutea totdeauna răsplătită. Ne face bine o scurtă întâlnire cu natura mamă, văzută prin ochiul pictorului primitiv şi al meşterului iconar. Le mulţumim deci
Letiţiei Popa şi
Lilianei Ghigorţ că ne-au condus către aceste bucurii uitate. Dar, se ştie, bucuriile oamenilor mari nu rămân multă vreme în stare pură. Vedem filme, dar trebuie să şi vorbim despre ele. Şi iată unde ajungem.
Petre Cenuşă şi unitatea lui de concepţie
Sună pretenţios ca un titlu de prelegere. Şi totuşi despre unitatea stilistică a acestui film vreau să vorbesc, despre acea rară armonizare dintre idee şi imagine, dintre desen şi culoare, dintre cuvânt şi animaţie; despre umorul cu care e scris scenariul, despre umorul expresiei plastice, despre umorul interpretării vocale; despre economia restrânsă a acestui film, care reuşeşte să spună atât de mult despre un întreg univers al creaţiei noastre populare.
Letiţia Popa foloseşte din basm atât cât trebuie. Câteva replici, câteva «trimiteri» la subiect şi povestea lui Petre Cenuşă, feciorul de împărat care salvează de la prăpăd ogoarele părinteşti ne mută într-o realitate artistică nouă, autonomă. Şi surprinzătoare nu e atât acţiunea de valorificare a unor vechi mijloace de expresie plastică. Tehnica icoanelor pictate pe sticlă a mai stat în atenţia filmului nostru de animaţie. Revelatoare de data aceasta sunt efectele de mutaţie, de substituire. Lumea laică a lui Petre Cenuşă intră în conturele desenului şi în legile de compoziţie ale icoanelor pictate pe sticlă, izgoneşte sfinţii şi le păstrează doar expresia ochilor şi culoarea veşmintelor. Sfatul împăratului cu sfetnicii săi e un fel de sobor ceresc din care au dispărut nimburile aurite şi gestul hieratic, iar ospăţul din final e un fel de cina cea de taină la care se petrece. Letiţia Popa lasă însă icoanele la locul lor, cu semnificaţia lor cunoscută. Dar rapelurile sunt mereu prezente. Şi cu atât mai hazlii cu cât coincidenţele par mai întâmplătoare. Pentru că filmul are hazul lui de la început şi până la sfârşit, de la pictura exterioarelor şi până la portretizarea personajelor. Un haz naiv, integrat cu rafinament în toată structura acestui film care se termină prea repede. Şi poate că Ia asta m-am gândit când mă refeream la «unitatea de concepţie» a lui
Petre Cenuşă.
Un test pentru memoria afectivă
Cine n-a citit la vremea lui poveştile lui Creangă? Cine îşi poate mărturisi ignoranţa fără să plece privirea? Desigur, aşa s-a întrebat şi Liliana Ghigorţ care semnează grafica şi regia filmului
Fata babei şi fata moşneagului, dispensându-se de cuvânt, pentru a se sprijini exclusiv pe forţa de sugestie a imaginii şi pe un comentariu muzical adiacent. Pentru cineva care, să zicem, a uitat toate peripeţiile prin care trec pe rând cele două fete până ce ajung în ograda Sfintei Duminici şi înapoi acasă, sau pentru un copil care nu cunoaşte încă povestea, filmul e mai puţin lizibil, firul narativ se pierde. Niciun insert lămuritor, nicio replică de sprijin. Să contăm deci pe memoria noastră afectivă pentru a recompune tâlcul fabulei. Liliana Ghigorţ ne propune doar ilustraţia poveştii, în secvenţe scurte, într-un ritm egal, fără grabă. Puţine elemente de decor, puţină culoare. Activă e numai forţa liniei trasate, uneori violent caricaturală, alteori cu totul enigmatică. Un desen precis, un alfabet al semnelor groteşti şi fantastice. Tipuri de oameni şi forme de animale. Aici face Liliana Ghigorţ saltul în ireal, aici începe magia unei alte lumi prin care alunecă serafic fata moşneagului cea cuminte. Antropomorfismul nu mai pare dictat de poveste. «Bestiarul» Lilianei Ghigorţ are ceva din înţepeneala figurinelor de turta dulce care se vând prin iarmaroace sau ceva din fixitatea măştilor animaliere din jocurile de Anul Nou. În organizarea spaţiului şi în compoziţia imaginii se simte influenţa aceloraşi străvechi surse de inspiraţie folclorică. Legile perspectivei sunt neglijate şi ignorată este şi logica firii. Vaca e mai mică decât cocosul şi pisica e mai mare decât omul. Calul are coada rotată, ca o corolă de floare şi în pomi înfloresc păsări cântătoare. Universul imaginat de Liliana Ghigorţ are propria lui vrajă şi în acest univers se integrează minunile din povestea lui Creangă. Şi acum, revenind la relaţia dintre scenariul literar şi expresia lui plastică: poate că ne-a lipsit vorba de duh a marelui povestitor, poate că unele episoade ale basmului au rămas neclare, dar mi se pare, că, aşa cum e făcut, filmul Lilianei Ghigorţ sapă mai adânc la temelia unei lumi de mituri în care se pierd îndepărtatele începuturi ale basmului nostru popular.
Compartimentări arbitrare
După cum se vede, nu e întotdeauna pentru cine se pregăteşte. Tematic, se fac distincţii nete între filmele pentru copii şi filmele adresate adulţilor. Teoretic, intenţiile sunt bine delimitate. De multe ori însă, una începi şi alta iese.
Colosul, de exemplu, filmul lui Ladislau Labancz ne introduce cu primele cadre într-un univers plastic plin de făgăduieli. Un vârtej de culoare într-o dinamică continuă, o materie fluidă în mişcare sau poate numai traiectoria unui astru nevăzut. Un loc unde s-ar putea întâmpla totul, începând cu facerea lumii. Apare în sfârşit omul. Neobişnuit este şi personajul. Un desen eliberat de tirania şabloanelor, un desen gândit. «Personajul» are personalitate. Şi mai departe? Mai departe începe acţiunea şi de aici se încurcă lucrurile. Un fel de trudă de Sisif în luptă cu «Colosul», pentru obţinerea pietrei preţioase. Simbolul e clar şi optimist, piatra sclipeşte acum ca un bec electric în mâinile omului atotbiruitor. Şi pe urmă? Pe urmă e finalul care ne arată cum se poate vulgariza definitiv o idee şi cum pot involua formele de expresie în mâna aceluiaşi creator. Păcat pentru cât de uşor se poate schimba destinul şi destinaţia unui film.
Tot pe o idee cu semnificaţii larg generalizatoare a fost făcut şi filmul lui
C. Musteţea.
Eu doresc, tu doreşti... Toţi dorim să fim mai buni decât ceilalţi, toţi dorim să ne depăşim condiţia de muritori de rând. Fie-mi iertată impietatea, dar îmi vine să cred că autorul filmului a fost sedus înainte de orice alte grave preocupări, înainte de ideea filozofică, de metafora plastică a unei viziuni animate. Învingerea legilor gravitaţiei e o treabă posibilă, după cum bine se ştie, dar nu tocmai la îndemâna oricui. Demonstraţia e mult mai simplă în filmul de animaţie şi foarte spectaculoasă. De ce să duci un căţel în lesă pe trotuar, când poţi să-l plimbi prin aer? Mai ales dacă pe lângă tine trec în sus şi în jos o mulţime de oameni care în loc de baloane au la capătul sforii, suspendate, cele năstruşnice solide din regnul domestic şi mineral. De ce dacă toţi pot, tu să nu fii în stare? Nu e o problemă de echilibristică şi nici una de hipnoză. Filmul ne convinge de acest lucru. Nu ne convinge însă că în această competiţie de eventuali pietoni ai aerului, învinge cine e mai puternic, sau cine face ceva în plus faţă de ceilalţi. Filmul pune în mişcare mai curând o mecanică a hazardului sau a predestinării. De unde şi stupoarea finală a bietului om care nu înţelege de ce altul şi nu el să-şi poată plimba liniştit căţelul prin cer. Că mai mult, nu vrea. Şi până la urmă, mai mult nu vrea nici spectatorul. Pentru că nu mai ţine nimeni la idee, nimeni nu mai vrea să dezlege enigma. Suntem captaţi de jocul liber al imaginaţiei, de hazul desenului, care palpită în pete de culoare, de ritmul cuceritor al acestui film care-şi găseşte un excelent aliat în muzica lui
Radu Şerban.
Filme pentru adulţi? Filme pentru copii? Încă o dată compartimentările sunt arbitrare.
