Ultima producţie a Casei de filme Unu este realizarea a două femei (regizoarea
Letiţia Popa şi scenarista Rodica Padina) despre alte trei femei – Ina, Ana şi Adina – interpretate de
Marioara Sterian,
Tora Vasilescu şi respectiv
Tatiana Iekel. Deci un film feminist despre condiţia femeii văzută din interior, adică de cele care au experimentat pe pielea lor ce înseamnă emancipare, singurătate, iubire, disperare şi încă multe altele.
Scenariul a pornit de la o idee promiţătoare. Şi anume aceea de a surprinde femeia în trei momente ale vieţii, folosind protagoniste care ar putea reprezenta etape ale unuia şi aceluiaşi destin. Una este foarte tânără – doar 19 ani -, dar cu o impresionantă experienţă în relaţiile cu sexul opus, ceea ce a şi dus-o (nu se ştie cum) pe banca acuzaţilor şi apoi pe un şantier, spre reeducare. Cea de a doua este tânără – douăzeci-şi spre treizeci; pentru ea vârsta nebuniilor a trecut (dacă a trăit-o vreodată), simte nevoia de ordine şi disciplină şi încearcă să-şi întemeieze un cămin cu cel pe care îl iubeşte şi care îi este tovarăş de muncă. Cea de a treia – trecută de prima tinereţe – este imaginea vie a dezamăgirii şi a singurătăţii datorate, mărturiseşte ea, unei vieţi dezordonate, deşi putea la fel de bine să fie consecinţa eşecului apropierii de omul iubit.
Dacă autoarele ar fi ştiut să exploateze această idee realmente interesantă, dacă ar fi dat complexitate personajelor a căror experienţă de viaţă să nu rămână numai la nivel declarativ, dacă relaţiile dintre ele ar fi fost mai plauzibile, dacă ar fi extins la toată durata filmului firescul unor momente reuşite (vezi strepteas-ul Anei de la pufoaică la maieu sau duşul băieţilor), dacă n-ar fi căzut din când în când pradă unui convenţionalism penibil (vezi idila din pod), dacă ar fi stăpânit tehnica flash-back-ului şi a secvenţelor onirice, dacă...
Cine mă strigă? ar fi devenit un film adevărat şi nu numai o promisiune cu premisă interesantă. Din fericire, în cinematograful românesc există filme care oglindesc mai bine condiţia femeii din zilele noastre, chiar dacă sunt operele unor bărbaţi. Mă gândesc la
Lucian Bratu şi la
Drum în penumbră.
P.S. Poate descoperiţi dumneavoastră spectatorii dacă o strigă cineva pe Marioara Sterian şi îmi spuneţi şi mie de ce se cheamă astfel filmul.
