Cronica imaginii la „Înghiţitorul de săbii”
Ne-am obişnuit să caracterizăm imaginea unui film prin intermediul unor epitete — frumoasă-urâtă, funcţională-nefuncţională, adecvată-neadecvată, şocantă-neutră — care adeseori se dovedesc a fi prea sărace, prea superficiale, prea stereotipe, prea generale.
lată un caz concret. Imaginea lui
Vasile Vivi Drăgan la
Înghiţitorul de săbii de
Alexa Visarion e fără îndoială frumoasă, funcţională, adecvată şi şocantă. Frumoasă prin compoziţiile ei picturale, prin rafinamentul gamei cromatice, prin încadraturile ei clasice. Adecvată prin încrâncenarea conţinută care rezultă din desenul linilor şi din alternanţa culorilor şi care rimează perfect cu tensiunea şi cu duritatea acestui film, aflat permanent la limita suportabilităţii. Funcţională prin concreteţea detaliilor (noroiul clisos, apa tulbure, pereţii coşcoviţi, câmpul bălţit, etc.) care punctează dezolarea unui univers unde oamenii adevăraţi sunt nişte epave, iar neoamenii sunt cei mai vitali. Şocantă prin alternanţa luminii difuze şi obosite din exterioare cu lumină concentrată şi agresivă din interioare, prin iruperea unor pete de culoare care izbesc privirea nu datorită violenţei cromatice, ci datorită contrastului faţă de cadrul precedent (cearceaful alb, umflat de vânt, ca prefaţă la secvenţa inaugurării statuii sau silueta albă a acrobatului pe fundalul cerului negru).
Şi totuşi, atât nu e de ajuns. Pentru că ar însemna să trecem cu vederea imaginile-simbol: femeia îndoliată ca o imensă pasăre a întunericului îi dă târcoale circarului care se mai încăpăţânează să păstreze în preajmă doi porumbei albi, însemnele gloriei apuse şi ale vieţii sfârşite. Sau pe cele metaforice: eroul orb, după ce a aşteptat zadarnic momentul festiv în faţa unor scaune goale, este izgonit în oficiul unde zac îngrămădite aceleaşi scaune, acum nefolositoare.
Ar mai însemna să nu observăm predilecţia autorilor pentru compartimentarea spaţiului. Există mai multe momente în care căruţa cu coviltir a lui Gherlaş sau puntea unui vas, plasate în mijlocul cadrului, împart spaţiul în trei zone distincte (exterior — interior — exterior), creând, pe lângă o interesantă succesiune de lumina-întuneric-lumină, o senzaţie pregnantă de izolare, izolarea unor fiinţe sortite să fie solitare într-o lume care nu le înţelege şi le sufocă.
Ar mai însemna, în sfârşit, să nu remarcăm perfecta colaborare dintre un regizor cu un deosebit simţ plastic şi o nemărginită încredere în puterea de expresie a imaginii (al cărui prim film —
Înainte de tăcere — a obţinut un premiu internaţional pentru imagine) şi un operator care şi-a dat aici adevărata măsură a capacităţilor sale.
