REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Întoarcere la dragostea dintâi” în anul “Croazierei”


     În fiecare duminică TVR2 programează filme româneşti, mai ales pe cele de ieri. Perfect pentru rubrica noastră. Interesant ar fi de ştiut pe ce criterii. Să fie unul valoric? Să fie la solicitarea deţinătorilor drepturilor de autor? Să fie la întâmplare pentru că până la urmă aproape tuturor le va veni rândul? Ultimele două mi se par mai plauzibile, acum când am revăzut, după 34 de ani, Întoarcere la dragostea dintâi de  Mircea Mureşan.
     Dacă ar fi să recapitulăm tabloul premierelor anului (cronologia aarc.ro ne ajută), 1981 este în primul, al doilea şi al treilea rând anul Croazierei lui Mircea Daneliuc. Şi abia pe urmă al lui Ştefan Luchian de Nicolae Mărgineanu sau al Saltimbancilor Elisabetei Bostan. Mai departe este şi anul în care trilogia ardelenilor se încheia cu filmul lui Dan Piţa - Pruncul, petrolul şi ardelenii, Adrian Pintea era şi haiducul şi zapciul Iancu Jianu în regia lui Dinu Cocea, Sergiu Nicolaescu făcea prăpăd de box office cu Capcana mercenarilor şi Geo Saizescu cu Şantaj. Ca să nu cităm decât câteva dintre cele 22 de lungmetraje de ficţiune lansate pe ecrane, printre care se afla şi Întoarcere la dragostea dintâi.
În 1981, Mircea Mureşan era un regizor cu un statut de invidiat. Premiat la Cannes 1966 cu „Opera Prima” pentru Răscoala (care de fapt era „opera a doua” după Partea ta de vină, dar asta nu scade din valoarea premiului); semnatar al unor ecranizări după romane de căpătâi ale literaturii noastre clasice precum „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu şi „Ion” de Liviu Rebreanu; realizator al serialului TV Toate pânzele sus! după adorabila carte a lui Radu Tudoran.
     Ce l-a îndemnat să facă Întoarcere la dragostea dintâi după un scenariu propriu? Greu de zis, pentru că mai ales din perspectiva de azi filmul pare al unui debutant care se grăbeşte să vorbească despre toate cele, să amestece genurile, să filosofeze la prima mână despre viaţă şi moarte (vezi acest schimb de replici: „Le dăm de mâncare peştilor ca să-i mâncăm noi pe ei” „Şi pe noi cine ne mănâncă?” „Viermii” sau afirmaţii de genul „Viaţa e interesantă pentru că e un biet mister”), dar să nu poată ţine bine în mână un subiect prea stufos.
     Petre Munteanu, un bărbat de aproximativ 33 de ani (din moment ce aniversează 15 ani de la terminarea liceului), reprezentant comercial la o agenţie românească din Brazilia, se întoarce în ţară ca să-şi petreacă în sfârşit un concediu pe care nu şi l-a permis de ani de zile şi cu speranţa secretă că-şi va reîntâlni o iubire din tinereţe de care s-a despărţit atunci din vina lui. Întâmplător, aceasta – Ana Irimescu, de profesie medic anestezist – e liberă pentru că a divorţat de chirurgul cu care se măritase între timp, şi pare dispusă să reia relaţia cu Petre, drept care îi propune să-l însoţească cu maşina ei în satul de munte unde se află casa lui părintească. Până aici s-ar anunţa un love story, destul de neconvingător prin efuziunile sentimentale ale lui Petre care nu depăşesc pupatul mâinii peste o masă de restaurant şi cu reticenţele ei melancolice alternând hodoronc tronc cu puseuri de cochetărie baletistică.
     Povestea supei încălzite şi foarte caste (de înţeles în contextul cinematografiei româneşti anterioare anului 1989) derapează brusc spre un discurs cu substrat ideologic: evoluţia satului românesc unde nu numai că există closet în casă şi apă curentă, dar oierii sunt absolvenţi de filosofie (Ion, fratele lui Petre); greşelile unor hotărâri de partid contracarate de iniţiativele individuale ale ţăranilor; pericolul disoluţiei relaţiilor familiale atunci când o funcţie la oraş, în speţă cea de director a lui Bucur (celălalt frate al lui Petre), te fac să-ţi neglijezi rădăcinile.
     După acest episod moralizator, politic şi păşunist, vine partea a treia: întâlnirea de 15 ani de la absolvirea liceului. În timp ce Petre îşi regăseşte colegii care arată cu mult mai bătrâni decât s-ar fi cuvenit (nici nu e de mirare pentru că interpreţii sunt actori între 40 şi 50 de ani?!), Ana rămâne la hotel unde se foieşte neliniştită prin cameră, dă câteva telefoane numai ca să aflăm că are un tată la Sibiu şi o mamă în Germania (ei şi?!), şi mai că-i vine să plângă. Tristeţea i se risipeşte însă la petrecerea nocturnă unde unduieşte zâmbitoare pe ringul de dans. Crezând-o disponibilă, unul dintre foştii colegi de liceu ai lui Petre, bine băut, îi face avansuri. Ea ripostează indignată, fuge în noapte şi despărţirea-i gata pentru că Petre n-a apărat-o. Gata şi filmul.
     Întoarcere la dragostea dintâi face parte dintre acele filme false şi demonstrative care abundă în cinematografia noastră socialistă. De pildă, dacă ar fi existat cea mai mică preocupare pentru adevăr, Petre nu putea fi ataşat comercial la Rio dacă nu era însurat. Poate că asta ar fi făcut mai interesantă reluarea relaţiei cu Ana, dar însemna adulter şi nu era conform cu codul eticii şi echităţii. Nici divorţul nu era în vederile codului, dar dacă Ana n-ar fi fost despărţită de chirurgul cu care continuă să lucreze în acelaşi spital (relaţie complet neexploatată în film) nu ar fi existat posibilitatea întoarcerii din titlu. Rămâne întrebarea: ce l-a îndemnat pe Mureşan să facă un asemenea film? Poate doar plăcerea de a filma în locurile natale şi de a lucra cu o echipă de actori care reapar în multe dintre filmele sale (Costel Constantin în primul rând), dar cărora nu prea are ce să le ofere. În rest peisajele sunt frumoase şi momentul muzical agreabil, când Hidişan cântă „Ciobănaş cu o sută de oi” şi Rodica Mureşan cu un aer de Mihaela Mihai, dar nu şi cu vocea ei – „Ţi-am dat inima mea”.


 
 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina corciovescu, filme de ieri vazute azi, intoarcere la dragostea dintai, mircea muresan, rodica muresan

Opinii: