„Ca în viață” nu-i de ajuns

 
     Periferic se lansează pe ecranele româneşti susţinut de câteva recomandări deloc neglijabile. Filmul a obţinut deja premiul special al juriului pentru cel mai bun scenariu şi premiul FIPRESCI la Festivalul de la Varşovia. Regizorul debutant în lungmetraj, Bogdan George Apetrei, are studii de specialitate la Columbia University din New York. Povestea articulată de Tudor Voican şi B.G. Apetrei porneşte de la un scenariu scris acum vreo zece ani de Cristian Mungiu şi Ioana Uricaru, cu care aceştia au câştigat primul concurs organizat de HBO şi au ajuns la Los Angeles în competiţia Hartley Merrill. Rolurile principale sunt încredinţate unor tineri actori de top, afirmaţi în multe dintre producţiile de marcă ale tinerei generaţii. Şi nu în ultimul rând, imaginea aparţine lui Marius Panduru pe care însuşi Apetrei îl consideră „unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun operator din România”.
     Cu toate astea, rezultatul e un film cu multe semne de întrebare. Primul dintre ele se referă la acţiunea propriu-zisă care aparent este simplă şi precis structurată. După doi ani de detenţie - din cinci cât are de ispăşit - Matilda (Ana Ularu) este eliberată pentru 24 de ore ca să poată asista la înmormantarea mamei ei. Intenţia sa este să nu se mai întoarcă la închisoare, ci să se îmbarce pe un vapor şi să fugă în străinătate. În acest răstimp, se întâlneşte pe rând cu cele trei personaje masculine care contează în viaţa ei: Andrei (Andi Vasluianu), fratele cu care merge la înmormântare; Paul (Mimi Brănescu), proxenetul care a exploatat-o şi de la care reuşeşte să smulgă nişte bani de drum; Toma (Timotei Duma), fiul ei de opt ani pe care Paul l-a internat într-un orfelinat şi cu care Matilda vrea să plece în lume. Trei bărbaţi, trei capitole ale acestui drum, la propriu (cu TIR-ul, cu automobilul şi cu trenul) şi la figurat, spre libertate. 
     Aşa cum spuneam, în aparenţă totul pare precis structurat. Numai că în interiorul fiecărui capitol rămân multe lucruri neclare, multe rezolvări ilogice, multe explicaţii neformulate. Greu de crezut ca un scenarist atât de priceput şi de experimentat ca Tudor Voican să le fi scăpat din vedere. Mai degrabă, Apetrei şi-a dorit să fie aşa ca totul să arate mai „ca în viaţă”. Riscul apare atunci cand această presupusă autenticitate începe să semene a neglijenţă, iar nedumeririle spectatorului la ieşirea din sală devin prea multe. Să zicem că aluzia la o ipotetica nevinovăţie a eroinei, care de fapt e la pușcărie în locul lui Paul (de ce, nu se ştie), ar fi suficientă. Dar când şi cum a putut pune la cale fuga şi negocierea banilor cu şoferul de TIR? Din închisoare? Greu de crezut. De ce în această goană contra cronometru în care se înghesuie o înmormântare cu praznicul aferent undeva la ţară, căutarea banilor necesari, o partidă de sex (absolut parazitară), un accident de maşina, recupararea fiului şi drumul spre Constanţa, Matilda nu se grăbeşte câtuşi de puţin? Cum se face că adoarme în tren lăsându-şi banii greu obţinuţi la discreţia copilului destul de înstrăinat de ea? Şi alte asemenea. Uneori acest „ca în viaţă” riscă să frizeze neverosimilul.
     În Periferic credibili rămân actorii care asigură câteva momente remarcabile.