Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România
Camera nu are răgazul de a da târcoale, nu așteaptă. Să ne amintim cum începe După dealuri: o fată străbate mulţimea coborâtă din tren. Nu merge, însă, odată cu ea, ci împotriva curentului uman. Nu se lasă dusă, nu-şi potriveşte paşii odată cu el, ci îl despică asemenea unui crucişător care taie gheţurile. Nu o vedem, desigur, decât din spate, ca de atâtea alte ori în filmele cineastului nostru, dar simţim clocotul tinerei. Acolo, unde mulți alții aleg respiraţia ușoară, tresărirea, Cristian Mungiu ne face să auzim zvâcnetul. Nu altfel debutează Bacalaureat: a fost de ajuns o piatră aruncată de un necunoscut în fereastra casei protagonistului, pentru a plonja într-o încordare ce nu ne va părăsi de-a lungul celor două ore și jumătate. Chiar dacă gestul va rămâne undeva, în urmă, tonul a fost dat. Neliniștea se anunță a fi însoțitorul permanent al eroului, medicul Romeo Aldea (Adrian Titieni). Neliniștea - mascată - de a face față schimburilor verbale casnice cu o nevastă parcă mereu trezită din somn, ușor abulică, stoarsă de vlagă (când apare din "cealaltă cameră", Lia Bugnar pare că vine de pe altă lume) sau cea a grăbitelor întâlniri cu o amantă despre care vom afla că are și ea destule pe cap. 
Poate de aici și stângăcia scenei lor de dragoste, sau ce-o fi ea, moment ales, din punct de vedere dramaturgic vorbind, ca unul care ar putea potența, tocmai prin inadecvare, gravitatea veștii aduse de un telefon inoportun. Fiica sa, Eliza (Maria Drăguș), aflată în pragul bacalaureatului, a fost victima unei agresiuni, posibilă tentativă de viol. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, pe lângă trauma psihică, fata se alege și cu mâna dreaptă în ghips. Ghinion care trebuie învins cu orice preț, având în vedere perspectivele elevei de a accede la o bursă a uneia dintre cunoscutele universități engleze. Cu o condiție: o notă maximă la examenul de absolvire. 
Va fi în stare Eliza să-i facă față? Tânăra se dovedește mai echilibrată decât tatăl, de-a dreptul disperat la gândul ratării unei șanse. Din acel moment, viața lui Romeo Aldea, și așa cu destule griji (Titieni le poartă amărăciunea pe chip de la bun început) va deveni o continuă alergătură a unui om copleșit, mereu pe fugă. Iminența punerii în mișcare a unui întreg lanț de intevenții, pentru a asigura fiicei sale nota aducătoare de fericire, este concurată de însăși ezitarea Elizei. Tatăl nu are nici timp și nici prea multă disponibilitate pentru a înțelege tulburarea fiicei sale; câtă teamă la gândul imposibilității fizice de a avea o teză performantă, câtă zdruncinare de pe urma șocului proaspetei agresiuni, câtă neacceptare a înșelătoriei. O mică instrucție despre tranșările vieții, cu ai săi "câștigători sau pierzători", o rememorare a propriilor eșecuri (întoarcerea în țară, în 1991, după căutarea norocului în Germania), încercările stângace de a anula dilemele morale prin cântărirea compromisurilor - unul mic nu contează - la atâta se reduce lecția paternă. Până și mama, așa clorotică, după cum o vedem, nu acceptă ca fiica "să plece la drum cu un asemenea pietroi". Al minciunii, al înșelării de sine.
Recunoaștem în mașinăria activată de medicul (altfel onest, cumpătat, judecând după modesta sa locuință) un întreg stil de viață al românului mediu de astăzi, a cărui existență funcționează în regimul în aparență nevinovat al lui "dă-mi ca să-ți dau". După intensa circulație a filmelor noastre prin festivaluri, criticii străini au ajuns să ne cunoască deopotrivă al nostru modus vivendi, ca să spun așa și, nu mai puțin, fixațiile vizuale. La apariția pe ecran a primelor clădiri cenușii și a străzii ca un maidan, am simțit, în sala de proiecție de la Cannes, un mic suflu, un fel de foșnet, ca în fața regăsirii unei mărci de acum știute. Numai bune să înlesnească o corectă și tristă receptare a diferitelor popasuri și întâlniri interesate ale tatălui îngrijorat, filmat în planuri orizontale, ca tot atâtea intrări grăbite, mereu altele, în spațiile care îl așteaptă (imaginea - Tudor Vladimir Panduru, remarcabil debut în lungmetrajul de ficțiune). Descinderea la polițistul prieten, pare-se și el excedat, este și un prilej pe care Mungiu îl aștepta de multă vreme și anume acela de a aduce un omagiu lui Lucian Pintilie, cineastul fondator: obosit, întins pe canapea, cu o batistă pe fața asudată, Vlad Ivanov ne trimite direct la uriașul George Constantin din Reconstituirea. Întorcându-ne la personaj, de la el începe să se desfășoare lanțul în care fiecare cunoaște pe cineva care îi este dator, până se ajunge unde trebuie, la directorul comisiei de bacalaureat. Un mic semn de recunoaștere pe prima pagină a tezei, atât, ce mare lucru. Tatăl nu stă să cântărească greutatea și efectele acestei ucenicii în ale compromisului în care își împinge fata. Este atâta sinceră disperare, reținută, (marcată doar de câteva rare izbucniri), în toată agitația acestui bărbat care înțelege binele în felul lui, încât, în cele din urmă, când aflăm rezultatul - victoria fetei care nu a cedat ispitei "măruntei fraude" și a mers la luptă dreaptă, împărțim bucuria, lăsându-i un mic drept și tatălui a cărui onoare a fost salvată de fiică. Un sentiment pe care nici banalitatea voioasă a melodiei Ani de liceu nu-l poate disloca.
