”Bietul Ioanide”: Chipuri răsărite din carte

     Încerc să mă strecor în pielea unor eventuali spectatori de astăzi care, din întâmplare, din curiozitate (în varianta optimistă), au acceptat să petreacă mai bine de două ore în compania personajului numit Bietul Ioanide. De fapt, strădania mea este mai degrabă una a ghicirii întrebărilor pe care și le-ar putea pune imaginarii mei spectatori, interogații la capătul cărora decid dacă rămân cu ceva din aventura întâlnirii cu un film din 1979. În ipoteza că am avea de-a face cu un student sau un tânăr intelectual care s-a învrednicit să-l citească pe George Călinescu, s-ar putea să nu-i fie pe plac contopirea celor două romane, cel care a dat titlul filmului și „Scrinul negru”, într-un singur scenariu (autor: Eugen Barbu) cu atât mai mult cu cât privilegiat a fost ultimul, pe drept socotit de exegeții literari cel mai convențional și mai conformist din proza scriitorului. Oare autorul ar fi fost de acord cu această operație? Aici, eroul nostru de astăzi (din moment ce ne-am plasat în ficțiune, îl putem numi așa) nu ar fi departe de viziunea criticului de film care semna și atunci, și acum. Dar să-l lăsăm să descopere, să-și caute bucuria în vreo altă componentă a peliculei. Dacă ne-am închipui și un alt june spectator, unul cinefil, care mai știe câte ceva despre barochismul, despre exploziile fantasmatice din creația lui Dan Pița? Bănuiesc că ar fi dezamăgit de sărăcia reconstituirii unei lumi a foștilor, și încă una așa cum a fost ea văzută de rafinatul George Călinescu, subtilul cunoscător al interioarelor care au desfătat ochii și au alimentat trecute orgolii. Cu toate strădaniile și talentul unui decorator precum Virgil Moise, cum să sugerezi distincția, originalitatea, "clasa", când studiourile noastre nu dispuneau, drept suprem element al luxului decât de eternele scaune Brumărescu? Le-am văzut și răsvăzut servind toate epocile, secolul XVII al lui Dimitrie Cantemir, mijlocul de veac XIX, începutul și sfârșitul de secol XX etc. Cât despre tabloul zdruncinărilor politice din anii 40, cu incursiunile în istoria febrilă a mișcării legionare sau în cea confuză a "instaurării puterii populare", el s-a regăsit în alte filme care s-au mișcat mai bine pe acest teritoriu minat. Ce-i rămâne, atunci, spectatorului de azi, ca rațiune a plăcerii, din toată această ambițioasă, dar și chinuită confruntare a cineaștilor cu cel mai impunător bloc narativ din opera lui Călinescu? Probabil ceea ce constituie chiar miezul prozei unui romancier paradoxal, care a câștigat un pariu balzacian într-o vreme a expansunii proustianismului: uriașa, impresionanta galerie a portretelor umane desprinse dintr-o lume aflată la crepusculul unei istorii, cu toată drama, zvârcolirea, ridicolul, grotescul, degradarea aduse de tăvălugul timpurilor. Aici, talentul lui Dan Pița de a imagina personaje care nu au nevoie de analiză psihologică pentru a se defini ci de oglinda pe care  fiecare o întinde altuia, acest talent a consonat cu stilul pictural al scriitorului. Personalitatea interpreților aleși, insolita metamorfoză a unora dintre ei, bine susținuți de costumele Svetlanei Mihăilescu, de știința planurilor apropiate a lui Florin Mihăilescu, impun și astăzi, cred, chipuri răsărite direct din carte. Nici nu știi la care să te oprești: versatilul colecționar Bonifaciu Hagienuș (Tănase Cazimir), lacomul negustor Manigomian (Petre Gheorghiu), ghinionistul vânător de posturi înalte Gonzalv Ionescu (Gheorghe Dinică), fricosul, păgubosul Panait Suflețel (Mihai Pălădescu), apriga prințesă Hangerliu, trufașă, gata să moară pe baricade (Olga Tudorache), cinicul arhanghel legionar Max Hangerliu (Ion Caramitru), fiul Petrișor Hagienuș care apără cu înduioșare "cavoul tușichii" (Dorel Vișan), snoaba Angela Valsamaky Farfara, mare admiratoare a lui Ioanide (Marga Barbu). L-am lăsat la urmă tocmai pe el, protagonistul, cel care străbate de la un capăt la altul primul roman, ocupă un bun spațiu și în Scrinul negru, fără a mai fi, însă, în centrul acțiunii. Alegerea pictorului Ion Pacea pentru rolul arhitectului Ioanide nu este, în esență, neadecvată. Frumusețea bărbătească a artistului, profilul sculptural amintesc chiar de cunoscutele portrete ale scriitorului. Personajul de pe ecran  nu este departe de "omul fin, blazat" din cărți, "cu o față impenetrabilă", de constructorul visător al unor mari monumente, de omul "șarmant" descris de madame Valsamaky. Neîncumetându-se, însă, să-l încarce cu prea multe sarcini actoricești, Dan Pița ni-l apropie pe Ion Pacea mai mult ca pe un obiect al admirației: prestanță intelectuală, fotogenie a îndeletnicitului cu eterna pipă îndelung exploatată, abstragere din contingent, mister. Inspirat dublajul vocii, încredințat marelui actor care a fost George Constantin, A adus eroului nuanțele necesare, culoare,și, mai ales, o subtilă ironie.