Ideea de a-I duce pe baciu Traian cu mițoasa de oaie, cu bâta, cu desaga și cu „fătul meu Romi” să bea „zamă de ploșnițe” de la Poplaca direct în saloon-ul din Cedar City este, trebuie s-o recunoaștem, și năstrușnică și temerară, dar
Titus Popovici nu este omul care să se dea în lături de la năstrușnicii, iar în ceea ce privește temeritatea să lăsăm să vorbească o filmografie impresionantă nu numai prin densitate cât mai ales prin câteva decisive filme-locomotivă, decisive în două sensuri: primul — pentru că au deschis un drum (drumul unui anumit tip de film-dezbatere, drumul unui anumit tip de „policier”, drumul unui anumit tip de comedie civică...), al doilea — pentru că aceste locomotive au tras după ele un șir de filme-vagoane, unele vagoane de clasă, altele vagoane fără bănci, dar important aici nu mi se pare a număra câte compartimente au fost cu pluș și câte fără. Important este că apărând, locomotiva a format trenul și că acest tren a mers, la nevoie chiar și pieptiș. Într-o direcție care cerea gândului să gândească și conștiinței să acționeze. Este drept, unele locomotive (
Puterea și Adevărul de exemplu) au circulat fără garnitură. Faptul este însă prea masiv pentru a încăpea în raza acestei cronici.
Prin urmare, cum s-a spus în unele prezentări, avem de-a face cu „primul western românesc”. Formula pare ușor ilară, fiindcă vorba lui nenea Iancu: „ce căută neamțu-n Bulgaria?” Talentul binecunoscut al scenaristului și abilitatea lui la fel de binecunoscută au dat mult schepsis acestui pitoresc pretext. Cine ia filmul ca pe o glumă trebuie să accepte că e o gluma bună. Cine vrea să caute și ceva mai departe rămâne și mai câștigat.
În primul rând, câteva vorbe despre partea de western. În jurul ei plutește un intenționat echivoc, pentru că scenaristul are aerul că se joacă, că parodiază genul, îl parodiază cu simpatia unui fin cunoscător, dar la un moment dat schimbă foaia, și lăsând (parțial) hazul deoparte începe să dezvolte o poveste de altă factură, care transformă pe acești blajini picați din lună de la Poplaca nu numai în justițiarii dar și în asanatori, e drept, nu chiar ai întregului vest sălbatic, dar pelicula, se știe, are deocamdată doar o singură „serie”. Există deci în peliculă o anumită cantitate de convenție și câteva răsturnări psihologice cam bruște, dar cu toată iuțeala cu care simpaticii noștri eroi fac dreptate spoliaților, lichidează răufăcătorii, demitizează profetul, îi eliberează, ba chiar îi emancipează nevestele, trecându-le de la psalmi la polcă, cu toate multiplele performanțe mușchetare intervenite, mai ales, în ultima treime a filmului — senzația finală rămâne că: se non è vero è ben trovato.
E o senzație care exală și din ansamblu și din detalii și ajungând aici cronicarul se află în fața unei apăsătoare întrebări: cum e posibil ca un film exotic să aibă o înfătișare atât de credibilă, de reală, în timp ce atâtea filme apropiate, „reale” — vreau să zic și realiste — să ni se pară atât de neverosimile, atât de exotice? În cazul de față, un merit esențial îi revine lui
Dan Pița, regizor de clasă europeană care deocamdată tace și face. Ce face aici?
În primul rând face atmosferă. Nimic din încropeala cu ranch-uri de carton și logodnice de plastic, nimic din risipa de vopsea roșie proprii westernurilor spaghetti. Scenografia filmului (
arh. Aureliu Ionescu) este admirabilă în părțile bătute-n cuie, iar în părțile bătute de soare are o frumusețe, ce-i drept mai puțin înfricoșatoare decât Marele Canion Colorado, dar acel versant abrupt sculptat de apă și șlefuit de vânt, acele misterioase trecători, acele râuri clipocitoare, valea aceea paradisiacă mirosind a cetină ne pun în imposibilitatea de a rosti cuvântul decor. Vestimentația în mare și în minusculele ei detalii, respiră o benefică oroare față de recuzita turismului cowboy-esc. Marea descoperire a
Doinei Levința este, ca mai toate marile descoperiri, de o simplitate dezarmantă: oamenii poartă costume „purtate”. Dacă multe din filmele noastre în general și o parte din filmele istorice în special ar accepta acest elementar adevăr, dacă prezentul nu s-ar mai scoate din cutie, dacă trecutul n-ar mai fi înveșmântat în mantile de nailon, nu ar începe automat să plouă cu capodopere, dar puterea noastră de convingere ar fi ceva mai sus.
Filmul nu are numai atmosferă plastică (saloon-ul afumat, trenurile antediluviene — suntem în 1880! — famelici căutători de aur — o, câte „mutre” memorabile în această figurație mizerabilistă! — girls-uri la reformă zbânțuind volane, ședință de baie consumată în butoi, pitorescul haremului mormonic cu neveste de toate vârstele înălțând imnuri pioase — ce apariții acea teribilă
Olgă Tudorache, acea hazoasă ochelaristă
Mariana Mihuț, acea diafană
Carmen Galin!) totul filmat cu o inteligență remarcabilă, când tandră, când ironică (
Nicolae Mărgineanu) totul montat (
Cristina Ionescu) cu un ascuțit simț al contrapunctului, fluid, alert, ceea ce nu înseamnă că filmul nu are și câteva „burți” cum se zice în jargon, meandre cum s-ar zice mai poetic, meandre legate în general de discurs, un discurs pasionant sub raportul literaturii și informației, de pildă povestea „Cărții Iui Mormon” sau digresiunile în istoria războiului de Secesiune, digresiuni explicabile și fermecătoare și pentru personajul colonelului și pentru personajul scenaristului care, ca un înveterat zoon politilcon nu rezistă „să nu facă politică” nici chiar atunci când se preface a fi doar un homo ludens. Dar aceste calupuri literare mi s-au părut insuficient recreate cinematografic. Deci prea lungi.
Cum ziceam, filmul nu mizează numai pe pitorescul genului, un gen cu un număr relativ limitat de combinații și permutări, printre altele — pentru că face din maniheism lege. Eroul bun trebuie să fie foarte bun, iar inamicul lui trebuie să fie rău fără ezitări, fără dileme, fără remușcări, întrucât aceste sentimente intermediare nu sunt admise de gen și ele, dealtfel, nici nu și-ar prea avea rostul în această lume a violenței. Jocul („moartea sau viața!”) exclude nuanțele. Ardelenii noștri sunt trimiși la moarte în doi timpi și trei mișcări și toată filozofia acestui film aparent — doar aparent —lipsit de semnificații mai profunde, totul stă, de fapt, în nepotrivirea, în incompatibilitatea, într-adevăr pe viață și pe moarte, între lumea acestor două făpturi pogorâte din cuviință, din demnitate, din frica lui Dumnezeu și această planetă pe care singurul lucru sfânt e coltul.
Talentul scenaristului și al interpreților scot efecte de mare haz din qui-pro-quo-ul lingvistic. Împrejurările povestirii diferă, dar în fond pe tot parcursul filmului ne găsim în aceeași situație. Situația unui față-n față ireconciliabil. Deoparte vestul sălbatic. De cealaltă parte cei doi din Poplaca.
Mircea Diaconu nu-nțelege ce-i spun băștinașii, fiindca băștinașii nu vorbesc ca-n dicționar, face ochii cât cepele își frânge limba-n nouă și ridică mereu sprâncenele sub forma acelui irezistibil triunghi isoscel devenit specialitatea casei. Actorul e fermecător în splendida lui ingenuitate, are mintea brici — dar nu-nțelege.
Ilarion Ciobanu (în cea mai splendidă, în cea mai maiestuasă creație a sa) îi promite „ceva” după ceafă „niște pălmi”, „vezi că-ți cârpesc două!” apoi o întoarce cu binele — măi copile, pruncule, puiul meu, dragă — pe urmă iar se supără când îI vede că „la americănește ești o nulă”, dar nici el care a făcut cătănia la K und K61 Regiment, nu-nțelege.
Ovidiu Iuliu Moldovan, practicând un joc concentrat de priviri-bisturiu nu e nici el înțeles. De partea cealaltă, profetul, un Victor Rebengiuc într-un registru inedit, într-o stare de fascinație-pe-dos (fanatism și libidinozitate, smerenie histrionică și cruzime), cu toate aerele sale de reprezentant personal al atotștiutorului zice: „voi străinilor, poate criminali, poate apostoli...” Pentru că nici el care știe ce se întâmplă în cer și pe pământ nu poate înțelege ce e de fapt cu acești doi extratereștri. Nici ceilalți nu-nțeleg. Nici judecătorul (un
Vasile Nițulescu, veșnic turmentat cu apă de izvor — spirtus 100%), nici pudibonda doamnă (
Clody Bertola) nici șeriful (
Gheorghe Visu), nici măcar colonelul care poartă în el umanitarismul revolut specific cavalerilor cauzelor pierdute.
Prin urmare în prim-plan stă qui-pro-quo-ul lingvistic. Incompatibilitățile semantice poartă însă în adâncul lor ideea unor ireconciliabile universuri, pentru că în ultimă instanță acest „nu-nțeleg” nu e incapacitate de a pricepe, ci un mod de a se refuza reciproc. Între mormoni nu-i loc pentru baciu Traian, la Poplaca n-ai ce să faci cu coltul. Ca să ajungi la o asemenea idee traversezi cu plăcere o stare de ilaritate. Sala se cocoșează de râs și-și urmărește favoriții într-o bună dispoziție care după părerea mea nu interesează numai pe cronicarii de film, ci și pe sociolog, și pe economist și pe politolog, pentru că tonusul publicului, adică al oamenilor, nu poate fi numai o satisfacție estetică.
Repet : filmul Casei de filme Trei (producător delegat Radu Leșu) poate fi prizat doar ca o glumă. Când noblețea morală produce însă un entuziasm atât de manifest, iar violența oarbă o repulsie atât de evidentă, gluma nu poate fi numai „o glumă bună”. Ea devine prin forța lucrurilor o glumă serioasă.
