Cu
Pruncul, petrolul şi ardelenii,
Dan Piţa închide o trilogie pe care tot el a început-o în 1977 cu
Profetul, aurul şi ardelenii. Între timp cel de al doilea voleu a fost preluat de prietenul şi colegul său de facultate,
Mircea Veroiu, care, în 1979, a realizat
Artista, dolarii şi ardelenii. Ideea de a face un western urmărind aventurile a trei fraţi din Ardeal, emigraţi în America la sfârşitul secolului 19, aparţine lui
Titus Popovici, el însuşi ardelean, mândru de obârşia sa şi de faptul că oamenii din această parte a României sunt consideraţi îndeobşte a fi serioşi, temeinici, patrioţi şi greu de înfrânt, aşa cum a demonstrat-o istoria de-a lungul anilor. Din această perspectivă nu e întâmplător că cei trei eroi – Traian, Ion şi Romulus – se numesc Brad, copacul-simbol al rectitudinii morale, fălniciei şi anduranţei. Pe de altă parte, prezenţa lui Titus Popovici pe generic era o garanţie a profesionalismului (el fiind considerat de către specialişti “unul dintre puţinii scenarişti profesionişti ai cinematografului românesc din perioada 1950-1990”) şi totodată a abilităţii de a se strecura prin furcile caudine ale exigenţelor ideologice. El era una dintre rarele personalităţi care se bucura de încrederea puterii (membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din România în perioada 1969-1989), dar şi de aprecierea intelectualilor (membru al Academiei Române din 1974). Elocvent pentru această dualitate este chiar şi felul în care abordează şi rezolvă în trilogia de faţă anume teme spinoase precum emigraţia sau animozităţile etnice. De regulă, cinematograful românesc anterior anului 1989 era obligat să privescă emigraţia ca pe o rătăcire răscumparabilă prin căinţă şi revenire în ţară. Deşi e vorba despre nişte filme de epocă, nici fraţii Brad nu fac excepţie atâta vreme cât pe parcursul trilogiei ei tânjesc de dor de patrie şi se tot pregătesc să se întoarcă, dar... pe drum sunt reţinuţi de diverse aventuri. În ceea ce priveşte conflictele interetnice,
Pruncul, petrolul şi ardelenii transferă pe pământ american animozităţile româno-maghiare, dar le stinge repede printr-o unire împotriva unui duşman comun.
Până la aceste aventuri cu ardeleni în Vestul Sălbatic, Dan Piţa s-a arătat atras de genul dramatic, inspirându-se fie din actualitatea imediată (
Filip cel Bun, 1974), fie din literatura clasică (
Nunta de piatră, 1971;
Duhul aurului, 1974;
Tănase Scatiu, 1975). Aşa cum declara la vremea respectivă,
Ardelenii a constituit pentru el tentaţia de a încerca şi altceva, mai precis genul comediei de aventuri îmbrăcat în haina westernului. Era totodată o provocare pentru un regizor tânăr care, în anii facultăţii, apreciase westernele spaghetti ale lui Sergio Leone, cu Clint Eastwood, iar în anii ’70 avea modelul easternelor de succes realizate printre alţii de Nikita Mihalkov (
Atacul trenului cu aur – 1974) sau Veniamin Dorman (
Expediţie neterminată – 1975 şi
Râul de aur – 1977). Astfel, cele trei westerne româneşti se înscriu într-o propensiune pentru acest gen manifestată în epocă dincoace de Cortina de Fier.
