Actorii noştri - Ovidiu Iuliu Moldovan

     Faţa cu linii precise, aspre, privirea directă, decisă — întunecat decisă, niciodată îmblânzită de zâmbet, pentru că zâmbetul nu o atinge nicio­dată cu adevărat — siguranţa gesturilor care imprimă personajelor sale un aer hotărât de om ce nu poate fi scos din ale lui, au făcut încetul cu încetul din Ovidiu luliu Moldovan inter­pretul ideal al «tinerilor duri» din filmele noastre. Încetul cu încetul, pentru că Ovidiu Iuliu Moldovan nu a «explodat» în peisajul nostru cinematografic ci s-a impus film după film, sigur, din ce în ce mai sigur până la certitudinea — a lui şi a noastră — a unui profesionalism de necontestat. Pentru că, dincolo de datele fizice, dincolo de ta­lent, el este «de profesie» actor. Reuşitele lui nu vin din zona strălucitoare a «pre­zenţelor fermecătoare», ci din zona umbroa­să a personajelor migălite, compuse gest cu gest, privire cu privire. Locul lui în filmul românesc este cucerit cu o atât de ascunsă perseverenţă încât, convinsă sunt, nimeni nu-şi mai aminteşte nici cum, nici când a început.
     Chiar, Ovidiu luliu Moldovan, hai să ne amintim...
    Am început târziu, la 29 de ani, când colegii mei de generaţie aveau în spate 7-10 filme. Veneam după cinci ani de Teatrul Naţional din Timişoara, eram după spectacolul de debut bucureştean cu «Re­gele Lear» şi am fost chemat de Dan Piţa pentru probe la Nunta de piatră — rolul ceteraşului, pe care, după cum ştii, nu I-am jucat. Piţa era plecat în prospecţie, aşa că probele le-am dat cu Veroiu. Sigur, nu de asta nu le-am luat.
     Sigur! Dar de ce?
     Probabil din pricina neaderării mele la film, la ora aceea. Consideram că nu am tangenţe cu el, nici el nu părea să aibă tangenţe cu mine, aşa că începutul a fost o neacceptare reciprocă şi reciproc acceptată... Pe urmă, acelaşi Dan Piţa m-a chemat pentru Un august în flăcări. Nu mai ţin minte dacă pentru rolui jucat apoi de Piersic sau pentru cel jucat de Coman, fi­nalmente am semnat contractul pentru rolul pe care ar fi trebuit să-I joace... Ştefan Mihăilescu-Brăila. Pentru mine a fost foarte important pentru ca mi-a oferit şansa să filmez cu Toma Caragiu ca partener direct. O mare bucurie. Dar cum filmul a apărut mult mai târziu pe piaţă, în ordine cronolo­gică debutul s-ar zice că ar fi cea de a doua apariţie a mea în film, lon Muşat din Despre o anume fericire pe care l-am lucrat în paralel cu Un august în flăcări... După care «s-a spart gheaţa», şi am început să fac în medie câte 3-4 roluri pe an. Peste trei săptămâni încep cel de al 24-lea film, Pruncul, petroleum şi ardelenii.
     Nu te-a surprins atâta acceptare reciprocă după un început de totală neacceptare reciprocă?
     Nu. Ea se datorează, cred, unei anume puteri de fascinaţie pe care filmul a avut-o asupra mea, e drept descoperită târziu şi de mine şi de el. Şi întâlnirii unui climat artistic şi spiritual care se transfera vizibil dinspre teatru spre film, nu numai din punctul meu de vedere, ci în mod obiectiv. Şi când spun obiectiv, mă gândesc la o întreagă generaţie de cineaşti care atunci băteau la porţile debutului, iar acum sunt nume consacrate.
     Spre deosebire de alţi colegi, arăţi mulţumit şi de întâlnirea şi de contactul cu filmuL Chiar eşti?
     Mi-e foarte greu să răspund cu un da sau un nu...
     Nici nu vreau un da sau nu. Vreau, dacă se poate, un adevăr nuanţat.
     Bine. Încerc. Uite: sunt unul din actorii care la ora actuală iubesc foarte mult filmul. Îl iubesc acum, dar mai ales în viitor. Acum, pentru că trăim începutul unei noi generaţii cu putinţă de afirmare; în viitor, pentru că cred în disponibilităţile creatoare ale cineaş­tilor din această generaţie. Îmi doresc cu fre­nezie ziua în care voi asista la proiecţia unui film de-al nostru în străinătate, după care oamenii, neştiind nimic despre pelicula res­pectivă, să spună: «Asta nu poate fi decât un film românesc». Un început există. Am fost, nu demult, în Cehoslovacia, la Praga şi la Bratislava, la Gala filmului românesc, cu Între oglinzi paralele şi Ediţie spe­cială. Au fost foarte bine primite amândouă, şi de public şi de critică, iar la conferinţa de presă de la Praga, am avut tot timpul senzaţia că stau de vorbă cu oameni foarte informaţi asupra cinematografiei noastre. Oricum, numele unor regizori din noua ge­neraţie. Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Alexandru Tatos n-aveau nevoie de nicio prezentare. Filmele lor erau foarte bine cunoscu­te, iar întrebările nu aveau aerul informa­tiv, ci vizau nuanţe, rafinamente, detalii, perspective legate de creaţia lor. În cu­vântul de închidere s-a precizat că cine­matografia noastră nu mai este o «tână­ră cinematografie», ci o cinematografie cu drum sigur şi competitiv. Dar (pen­tru că doreai un răspuns nuanţat) este adevărat că am avut si un termen de comparaţie care nu este în avantajul filmu­lui. Am fost la Moscova cu turneul Teatru­lui Naţional. «O scrisoare pierdută», «Ge­neroasa fundaţie», «Romulus cel Mare», «Comedia de modă veche». Turneul s-a constituit, după opinia gazdelor, într-un eveniment artistic de maxim interes. Acolo nu s-a discutat nicio secundă film, deşi printre noi s-a aflat tot timpul Innokenti Smoktunovski, dar până şi el se mărturi­sea tulburat tot de turneul teatral al trupei noastre. Am fost în acelaşi timp şi foarte fericit şi trist. Fericit pentru succesul tea­trului pe care în continuare îl iubesc. Trist pentru film. Şi totuşi! Şi totuşi, mă gândesc că există şi în film creatori de profundă spiritualietate română, şi că această spiritualitate îşi va pune în mod cert pecetea asupra operelor făcute acum, aici, va marca conceptual şi stilistic aceste opere sau acea capodoperă pe care o aşteptăm cu toţii. Şi mă mai găndesc că, în mod firesc, un fenomen artistic care a avut un început, trebuie să aibă şi acel moment de maturizare, de coacere. E în firea lucrurilor. E dialectic. lar dialectica este consecventă...
     Apropo de consecvenţă: ai început cu un personaj negativ şi de atunci încoace, cu mici excepţii, cele mai bune roluri, succesele din aria asta le-ai «recoltat». Este o întâmplare?
     Nu. Pur şi simplu nu am prejudecata «pozitivilor» şi «negativilor». Mai mult: ro­lurile aşa-zise negative, se constituie ade­sea în partituri mult mai generoase, mult mai plauzibile, mult mai omeneşti decât... Evit deliberat cuvântul «pozitive».
     De ce? De ce îl eviţi?
     Pentru că aşa cum categoria rolurilor respective a intrat în şablon, noţiunea gene­tică s-a schematizat. Dorinţa noastră mo­destă de creatori este de a propune un anume coeficient de inedit, dar, din păcate, eforturile noastre de a transforma curent sau frecvent un personaj care vehiculează gongoric «mari adevăruri», fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător, sunt, în ultima vreme, foarte mari. Disperate. Evident, prima scuză e la îndemâna tuturor: scenariul. Şi chiar aşa este. Dar scuza mi se pare de minim efort şi nu tocmai elegantă. Neelegantă, pentru că presupune un transfer continuu de responsabilităţi de la un sector la altul noi fiind implicaţi toţi şi în egală măsură în finalizarea actului artistic — de minin efort, pentru că astfel evităm motivul sau motivele reale — de nereuşită. Dacă ai să mă întrebi care sunt motivele alea reale, am să pun în cap de listă aria tematică incre­dibil de îngustă, dar am să îndrăznesc să spun că şi efortul nostru de depăşire a ei nu se constituie într-un act de mare fermi­tate şi curaj. Şi dacă ai să mă întrebi: de ce?...
     Nu. Am să te întreb: care «noi»?
     Noi, toţi cei care contribuim la reali­zarea unui film: scenarişti, regizori, actori, casele de filme... Dacă vrei, putem să sta­bilim chiar o ordine a culpabilităţilor opţiu­nea caselor de filme pentru scenarii slabe, lipsite de probleme dar şi de conţinut, apoi formula propusă de regizor, şi în ultimă instanţă, dar nu pe ultimul loc, fuziunea ce­lorlalte compartimente: actori, scenografi, costumieri, producţie, administraţie (care, din păcate încep să devină determinante). Pe scurt, oricine, absolut oricine are rost şi rol în producţia filmelor noastre. Nu ştiu dacă am fost clar...
     Foarte clar. Dar uite, ai spus foarte des, «noua generaţie», «tinerii creatori». Înţeleg că pui multă credinţă şi multe speranţe în această generaţie, care nu mai e nici atât de nouă, nici atât de tânără...
     Smoktunovski îmi povestea cum întâl­nindu-se cu Laurence Olivier înainte să-şi facă «Hamlet»-ul său, a fost întrebat câţi ani are. «39»... «Atunci ai toate şansele să-l faci mai bine» i s-a răspuns... Dar nu-i numai vârsta. Credinţa mea în această ge­neraţie se bazează pe o filiaţie sentimentală şi spiritual artistică. Şi nu întâmplător, spun în primul rând, sentimentală. Sunt un actor care, atât în teatru cât şi în film, am lucrat cu plăcere şi cu rezultate bune, numai atunci când am un climat plin de prietenie, afecţiune, căldură umană şi res­pect camaraderesc. În afara acestei ecuaţii, n-am simţit decât crispare, rezerve, inhi­biţie. lar actul artistic arăta în consecinţă. Tandreţea omenească şi artistică este o condiţie sine qua non în meseria noastră. Pentru că actul artistic este un act de pre­dare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma şi sursa noastră importantă este sufletul. El trebuie întreţinut, cultivat, altfel se scle­rozează ca orice organ nefolosit. Relaţiile, deci, trebuie să fie deschise. Orice rezervă este un agresor al creaţiei. Eu unul nu pot lucra într-un climat de animozitate sau indiferenţă. Nu pot să spun cu câtă bucurie aştept să încep lucrul la al treilea episod cu «Ardelenii»... Pentru că aştept reîntâlnirea cu o echipă de prieteni, începând cu regi­zorul Dan Piţa, cu colegii mei actorii, cu recuziterul Cioba, cu electricienii, maşiniştii, cascadorii. Din păcate, cu unul din ei, nu mă mai pot întâlni. Aurel Gruşevschi, care m-a dublat de atâtea ori, nu mai e... Dar să revin. Vreau să subliniez foarte apăsat că îmi este total străină ideea divergenţei din­tre generaţii. Sunt perfect conştient că noi nu am apărut nici din senin, nici pe un loc pustiu. Noi suntem continuarea generaţiei anterioare, aşa cum aceea a fost continua­rea altei generaţii, şi aşa mereu. Eu am apărut cu această generaţie căreia îi apar­ţin ca vârstă fizică şi spirituală, şi voi merge cu ea încercând noi, împreuna, să nu «tacem de râs» generaţiile anterioare. Şi dacă se poate, să fim not înşine. Avem aceleaşi gânduri, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi ambiţii, aceleaşi nemulţumiri artistice...
     Stai putin! hai să le numim pe toate, pentru că ele se adună în ceea ce se cheamă «bagajul spiritual» al unei ge­neraţii. Care sunt, deci, însemneIe aces­tei generaţii?
     Cred că, în primul rând, dorinţa de a ieşi din patetismul anilor '50. Apoi, un fel de antieroism eroic sau un eroism antieroic, dacă-ţi sună mai bine. Oricum, un sentiment care-şi motivează existenţa printr-o anume pudoare care caracteri­zează generaţia mea. O teamă de ridicol — ridicolul schemei, al şablonului, ridicolul falselor situaţii bătătorit dramatice, devenite ridicole prin batătorire. O nemulţumire ar­tistică foarte accentuată care se prelun­geşte cu dorinţa de a fi competitivi la nivelul celorlalte compartimente ale artei: poezie, plastică, muzică. Ar mai fi un dram de mo­destie — dar să nu-l pomenim, ca să nu iasă invers. Deşi nu, nu modestie e terme­nul ci... decenţă. Şi când spun asta, mă gândesc la refuzul spectaculosului şi a spec­taculozităţii în existenţa noastră de artişti. Credinţa în bine şi modestie, în speranţa de mai bine şi mai modest...
     Când ai să citeşti interviul cu Mir­cea Diaconu, ai să ai surpriza plăcută să regăseşti acolo multe din cele pe care le crezi şi le-ai spus despre noua generaţie. lar Mircea Diaconu este chiar mai tânăr cu o generaţie...
     Mă bucur. Înseamnă că nu numai noi... Înseamnă că nu suntem singuri.