În 1977, la 65 de ani de la succesul lui Aurel Vlaicu, la mitingul aerian de la Aspern (un premiu I şi patru premii II), Casa de filme 5 şi-a prevăzut în plan un film biografic dedicat acestui pionier al aviaţiei. Proiectul nu era nou. O povestire cinematografică semnată de Eugenia Busuioceanu şi
Mihai Iacob apăruse la Editura Militară încă din 1970. Imediat după înfiinţare, Casa de filme Unu a preluat proiectul cu Iacob ca regizor,
dar realizarea lui s-a tergiversat se pare din raţiuni financiare. Între timp Iacob alege să trăiască pe alte meleaguri şi cel care avea să realizeze după câţiva ani filmul va fi
Mircea Drăgan, colegul său de an la IATC, cel cu care Iacob a coregizat în 1957 filmul
Dincolo de brazi, debutul în lungmetraj al amândorura. Regizor dispus să abordeze cele mai diverse genuri, de la dramele „pilduitoare” ce evocă trezirea conştiinţei revoluţionare a poporului oprimat (
Lupeni 29,
Golgota) la comediile poliţiste (seria
B.D.-urilor), Drăgan avea şi o bogată experienţă în filmul de epocă (de la
Columna la
Neamul Şoimăreştilor,
Fraţii Jderi şi
Ştefan cel Mare). Aşa că alegerea lui pentru acest film biografic amplasat la începutul secolului 20 şi menit să exalte valorile naţionale părea cât se poate de nimerită. Numai că vremea lui Drăgan şi a montărilor îmbibate de ideologia de partid trecuse lăsând loc generaţiei 70 care aspira să aplice cât mai puţin fard realităţii cu riscul a numeroase contre din partea forurilor decizionale. Dovadă:
Filip cel bun (1974),
Mere roşii (1976) sau
Cursa (1975), debuturile lui
Dan Piţa,
Alexandru Tatos şi respectiv
Mircea Daneliuc.
E drept că filmul biografic e un gen ingrat. Dacă nu eşti un Ken Russell care să fantazezi fără să trădezi pe marginea unor vieţi ilustre, rişti să faci nişte reconstituiri plate şi searbăde. Filmul lui Drăgan a ieşit cu mult sub aşteptări. Nici măcar critica vremii, care se ferea să fie prea acidă cu filmele româneşti, nu şi-a reţinut dezamăgirea.
Mircea Alexandrescu l-a definit pe drept cuvânt „un film în care amatorismul cel mai lipsit de speranţă se luptă cu inconsistenţa gândului”. Iar
Ecaterina Oproiu se îngrijora referindu-se la viitoarea evoluţie a carierei regizorului, care apoi s-a dovedit a fi pe o iremediabilă pantă descendentă.
Asta a fost atunci. Ce mai reprezintă filmul acum?
Pentru cei care ar vrea să afle ceva despre Aurel Vlaicu, el oferă un personaj posedat de o idee, care crede în viabilitatea „gândacului” lui, n-are simţul umorului, se tânguie („Maşina asta o fi vreun blestem ceva. Nu-mi dă o clipă pace. Şi dacă e un blestem, vorba mamei, cu el te naşti, cu el mori”), se agită, face crize de isterie, dar totul la modul declarativ, fiind interpretat de un actor (
Gabriel Oseciuc) de data asta monoexpresiv şi uşor stânjenit.
Cei care ar vrea să simtă parfumul începutului de secol XX trebuie să se mulţumească cu nişte costume elegante, desenate de
Nelly Merola, pe care personajelor din înalta societate parcă le e teamă să se aşeze. Multe schimburi de replici rostite răspicat şi cu un aplomb nefiresc se fac, tot nefiresc, în picioare. Probabil dintr-o greşită înţelegere a noţiunii de distincţie care ar fi incompatibilă cu atitudinile mai relaxate. Tot în spiritul epocii, machioza Ana Stan s-a ambiţionat să-i împodobească pe toţi bărbaţii cu mustăţi (pe unii dintre ei şi cu bărbi) care mai de care mai stufoase, mai cănite şi, evident, lipite. Cele mai „spectaculoase” i-au revenit lui
Radu Beligan (interpretul lui Ilarie Chendi) care ar fi fost de nerecunoscut dacă dindărătul lor nu s-ar fi auzit melodia vocii sale inconfundabile.
În schimb, cei care se mai întreabă cum funcţiona propaganda, chiar şi în filmele cele mai benigne din acest punct de vedere, sunt recompensaţi din plin. Filmul nu ratează ocazia să fie ostil monarhiei şi partidelor istorice. În scurta lui apariţie, Carol I (Constantin Bărbulescu) este un personaj monosilabic şi antipatic, care nu catadicseşte să-şi privească interlocutorul. Iar din intervenţiile indignatului Alexandru Vlahuţă aflăm că deşi România e săracă şi înapoiată (se ară cu plugul de lemn) „regele a avut nevoie de 12 moşii şi ţara i le-a dat”, iar pentru liderul liberal I.C. Brătianu s-a putut aduna o subscripţie de un milion de lei. Şi pe conservatorul Nicolae Filipescu filmul îl prezintă într-o lumină defavorabilă, punând în gura acestui boier patriot fraze dispreţuitoare precum replica pe care o dă actriţei entuziasmate de publicul românesc: „Pe analfabeţii ăştia nu avem cum să-i culturalizăm, doar să-i trimitem cu sumane cu tot în Apus”.
De fapt, ca şi în cazul altor filme româneşti de gen, realizatorii au mizat pe sonoritatea numelor personajelor (Vlahuţă, Goga, Caragiale, Şt.O. Iosif etc) dublată de sonoritatea numelor interpreţilor (Cotescu, Dem Rădulescu, Beligan, Pintea, Petruţ etc), iar la adăpostul acestei vitrine şi-au permis un film în care superficialitatea îşi dă mâna cu clişeul şi cu un patriotism sforăitor. Nu lipsesc nici costumele populare apretate şi impecabil călcate, nici horele. Ideea cea mai năstruşnică este cea din final când imaginile ce sugerează prăbuşirea lui Vlaicu, luate dintr-un unghi subiectiv, alternează cu sărbătoarea populară de la Orăştie la care zeci de săteni ţopăie vesel cu fotele învoalte.
