Între „am râs cu gura până la urechi” şi „o comedie jenantă pentru o cinematografie care se respectă”, reacţiile publicului față de noua premieră a Studioului „Bucureşti" sunt foarte diverse, în funcţie de mulţi factori artistici sau extraartistici, şi, în primul rând, în funcţie de gust. O dovedesc şi cele peste 100 de opinii exprimate în cronica — anchetă a filmului
Brigada Diverse în alertă publicată recent în „Informaţia Bucureştiului” (inițiativa de a solicita opinia spectatorilor este meritorie, o salutăm ca atare). În ceea ce ne priveşte, al doilea film din serialul
Brigăzii Diverse nu ne poate modifica opinia exprimată la premiera peliculei anterioare,
B.D. intră în acţiune. Simţim doar necesitatea unor precizări.
Avatarurile celor trei borfaşi simpatici (!?), care pun la încercare perspicacitatea „brigăzii diverse”, continuă. Continuă, între o ieşire triumfală din închisoare şi o reîntoarcere (la fel de triumfală) după zăbrele. Între timp, cei trei muşchetari ai matrapazlâcurilor devin complici într-o afacere dubioasă cu nişte falsificatori de bani, şi fac jocul unui straniu „club al tinerelor văduve” care-şi propune (printre obiectivele sale incerte) să speculeze credulitatea celor din jur. Nu putem nega intenţiile satirice ale realizatorilor (scenarişti:
Nicolae Ţic,
Mircea Drăgan; regizor: Mircea Drăgan), dar finalităţile educativ — artistice ale filmului rămân, în continuare, discutabile.
Observaţiile noastre privesc în primul rând coeficientul mult prea mare de arbitrar al intrigii propriu-zise. Ar fi fost firesc ca misiunile „brigăzii diverse” (câte două în fiecare film) să fie inspirate cât mai riguros din realitate. Ca „fapt de viață”, poate că istoria cu falsificatorii de bani, ca şi povestea cu văduvele – hoaţe, au puncte de impact cu cronica judiciară. Dar imaginaţia scenariştilor, în transformarea „materiei prime” în film, îndepărtează foarte tare subiectul celor două schiţe cinematografice de limitele plauzibilului. Este, oare, plauzibil un „club al tinerelor văduve”, ca acela descris în film (instalat printre nişte schele, într-un bloc în plină construcţie, cu un administrator care plătește conştiincios „chenzina” şoferilor specializaţi în furtul mobilelor), în condiţiile realităţii noastre? Sunt plauzibile, apoi, toate acele reacţii naive ale lucrătorilor „brigăzii diverse” a Miliţiei care recurg la fel de fel de înscenări puerile (vezi expoziţia de tablouri) pentru a prinde pe răufăcători. Imaginaţia autorilor, în construcţia subiectului, n-a urmat firul firesc al întâmplărilor reale aduse pe ecran. Este drept, uneori, acest fapt se datorează şi grijii pentru partitura actorilor. Din când în când narațiunea propriu-zisă se întrerupe pentru a face loc unor „micro–recitaluri”
Dem Rădulescu,
Jean Constantin, Puiu Călinescu,
Toma Caragiu,
Sebastian Papaiani,
George Mihăiţă (în paranteză fie spus, momentul în care Harpalete se străduiește să cucerească graţiile „domnişoarei X” este de-a dreptul reprobabil). Actorii izbutesc, în consecinţă, câteva numere savurate de public, dar filmul nu are de câştigat de pe urma unor asemenea succese individuale, pentru că recitalurile nu servesc întotdeauna logica acţiunii, ba chiar, uneori, o contrazic.
Aci se află şi cel mai important „punct nevralgic” al peliculei. Pentru că, oricât s-ar strădui realizatorii, filmul nu poate avea un orizont educativ limpede din moment ce hazul este destinat fie celor trei delicvenţi realmente amuzanți, fie lucrătorilor „brigăzii diverse” în clipe de derută. Satira deviază în „joacă”...
Ar mai fi de reproşat celor două episoade din
Brigada Diverse în alertă rezolvarea „din afară” a conflictului, deznodământul tip „deus ex machina”, ca şi diletantismul unor interpretări actoriceşti. Mai ales în acest film, care angrenează pe cei mai buni comici ai noştri la ora de faţă, disonanţele în jocul unor actori (cu excepţia
Vasilicăi Tastaman şi a Elenei Caragiu sunt neizbutite toate prezenţele feminine) devin supărătoare. Publicul, după cum o mărturiseşte prin prezenţă, urmăreşte cu interes serialul
Brigăzii Diverse. Ar fi păcat, mai ales în perspectiva viitoarelor episoade, ca realizatorii să nu ţină seama şi de exigenţele în continuă devenire ale spectatorilor.
