Mă numesc Yorick. Sunt un cal. Unii zic că sunt bătrân şi bun de nimic. Alţii cred că tot mai pot «umple o margine de cadru»!... Pentru alţii nu sunt decât... ăla! Dar şi asta tot mai rar pentru că, bătrân sau nu, sunt totuşi de o vârstă cu cinematografia.
I-am purtat în spinare pe toţi, pentru că toţi au început cu mine.
— la-I pe Yorick că nu-ţi face nimic!
— la-l pe Yorick că te duce singur!
Apoi, când înţelegeau, pe spinarea mea, că un cal nu se conduce ca o motocicletă, ei îmi întorceau spatele scârbiţi, căutând alţi cai mai nervoşi, mai răi, mai nu ştiu cum, mă rog, numai alţii să fie. Dar mie îmi place. Îi iubesc pentru că-i cunosc, îi ştiu. De câte ori n-am auzit pe regizor zicând despre mine:
— Dobitocul ăla n-a venit când i-am spus eu... Dar a venit bine!
Dar nici asta nu e simplu. Că eu, ca un cal bătrân în cinematografie ce sunt, ştiu ce important e «să vii în semne», să nu le strici «compoziţia cadrului»... «şarful»... Şi-i mai ajut pe băieţii din spinarea mea, că de m-aş lua după cum mă împing ei cu frâul şi pintenii...
Bine, bine, o sa mă întrebaţi, dacă eşti aşa de bun de ce nu eşti o vedetă? De ce nu eşti un «cal de prim plan» cum se spune?
Da, dragii mei, trebuie să vă spun că am şi eu un păcat. Nu pot să stau decât cu capul întors spre aparat. Mă uit mereu, mereu la ei. De când mă ştiu am stat mereu cu capul spre ei, să-i văd. Să-i văd pentru că-i iubesc. Îi cunosc. Îi ştiu. Ei mă bat, mă lovesc, mă alungă, dar eu altfel nu pot. Nu pot decât aşa... cu capul spre ei. Şi acum, când stau mai mult în grajd şi nu văd soarele cu zilele, treaz sau dormind, stau tot cu faţa spre studiouri.
leri dimineaţă, Yorick a fost găsit în grajd mort, cu capul întors de la platouri.
Unii zic că tocmai de aceea...
Blestem!
