— Ei?
— Aiurea! Trucaje!...
— ...!?!
— Ce te miri? Ce te faci că nu ştii?... O ţii ca gaia maţul cu nespecialistul... Şi de fapt...
— De fapt?
— Lasă că ştii... Ştii ce ştiu. Ce se ştie.
— Totuşi filmul...
— Lasă, domnule, filmul! Filmul fără actori nu face nici două parale. Ce eu, lumea, merge să vadă filmul? Artiştii, domnule! Ăştia sunt sarea şi pământul.
— Piperul.
— Ai o manie să contrazici.
— Pardon.
— Nici un pardon. Dacă n-ar fi ăştia care-i vede lumea, care-i iubeşte, îi urăşte... îi...
— Tocmai. Ei.
— Nu Ei! Ele. Ele, domnule! Că unde nu e Ea, praf şi surcele.
— Pulbere.
— …
— Pardon. Deci «Ea» ţi-a plăcut.
— Care?
— Ea. Eroina principală.
— Aiurea, trucaje.
— Stai puţin, ce trucaje? Nu e trucat nimic. Apare ea... Ea în persoană.
— Lasă domnule, că mai ştim şi noi ceva. Ar fi fost ceva, dacă era naturală. Dacă era... şi dacă vrei să ştii, nici nu vorbeşte ea.
— ...!?!
— Da, da. Nu te face că nu ştii. Vorbeşte cealaltă. Aia care joacă pe muta. Că asta dacă deschide gura fuge lumea din sală. Şi pe urmă ochii. Păi, ăia sunt ochii ei? Ce, noi n-o cunoaştem? Pe cine prosteşte ei? Au mascat-o!!! Au schimbat-o!!!...
— Totuşi... scena cea mare, când fuge disperată pe câmp...
— Ce copil eşti! Păi n-ai văzut c-o ţine mereu cu spatele. Păi ce, noi suntem proşti.
— Adică?
— Adică!!! Era alta! Aia care joacă pe şchioapa. Au filmat-o cu oglinzi. Că asta când umblă, parcă atunci a descălecat.
— Bine, dar cronicarii...
— Sunt vorbiţi, dă-i dracului. Şi dacă vrei să ştii, s-a aflat. Se ştie,domnule.
— Ce?
— Nu e ea.
