Singurătatea băiatului care, în ajunul Anului Nou, caută înfrigurat la telefon, un prieten cu care să împartă timpul (şi cât de mult timp pare să aibă „mă mai plimb”, „poate intru la un film”), face concurenţă vieţii, pentru că, pur şi simplu, totul nu este decât o „secvenţă” dintr-un viitor film. Atât de bine strecurată regizoral, printre scenele străzii, încât cei ce aşteptau să le vină rândul la telefon se înfurie în faţa insolenţei acestor artişti care se joacă de-a viaţa. În schimb, singurătatea tânărului responsabil de restaurant, cel de-al doilea episod din
Secvenţe, face concurenţă cinematografului însuşi. Dacă regizorului (din film, nu al filmului) îi dă mâna să spună despre eroul lui
Mircea Diaconu, „mă, ce tip”, performanţa actorului mi se pare a fi aceea de a interzice spectatorului acest drept mediocru. Comicul apariţiei sale se risipeşte repede, pentru a lăsa loc unei buimăceli dramatice. Omul este pe cale de a face o descoperire fundamentală, „dacă e ceva rău pe lume este „să fii singur”, dar parcă mai are nevoie de o confirmare a cuiva mai înţelept sau care măcar să aibă răbdarea să-I asculte. De aici întrebările sale, pe care Diaconu le slobozeşte cu o infinită teamă, ca şi cum ar încredinţa semenilor un secret de preţ. „Am făcut rău că i-am arătat că o iubesc?” De aici hotărârile sale „dure” pe care le comunică numai şi numai în speranţa că cineva i le va infirma: „o dau afară şi rămân singur”. Dar cine să fie atent la nuanţe, între o friptură şi o bere? Cine să stea să întoarcă, pe o parte şi pe alta, gândurile unui personaj umil care intuieşte, din cine ştie ce străfunduri, diferenţa dintre o concluzie şi o soluţie de viaţă? Când interpretul spune „şi rămân singur”, personajul său pare a şti multe şi cutremurătoare amănunte despre solitudine dar şi despre posibilitatea împăcării cu ea.
Bijuterii actoriceşti, cum obişnuim a spune, am întâlnit şi nu puţine, dar rareori ne-a fost dat să vedem un asemenea K.O. în raporturile cu spectatorii. Din complicitate vinovată a râsului, ne trezim în plină lovitură de graţie, dată atunci când chiar nu ne mai aşteptăm: în exasperarea crescândă a celor din jur, agasaţi de poveştile tărăgănate ale individului, când se încropise chiar şi un rămas bun chinuit, omul îşi aduce aminte că se cuvine un tandru „noapte bună, tovule!”, celui care se dovedise cel mai morocănos şi arţăgos cu el. Mai că nu mă pot opri să spun Mircea Diaconu, oameni suntem, şi spectatorii şi criticii. Cu angelismul tău — repet, buimac — ne faci viaţa mai frumoasă, dar şi puţin mai grea, pentru că, exact „ca-n film”, deocamdată nu ştim să-ţi ţinem companie.
