Aureolat de Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul Internaţional de la Veneţia, filmul regizorului Lucian Pintilie Terminus Paradis are premiera românească la puţin timp după cea franceză, chiar în luna în care autorul şi-a serbat 65 de ani (el s-a născut la 9 noiembrie 1933, la Tarutino, azi în Ucraina).
Mai puţin elaborat ca O vară de neuitat, mai puţin spectaculos ca Balanţa, Terminus Paradis are o compoziţie simfonică în care sunt orchestrate farsa macabră, egoismul, oportunismul, inconştienţa, absurdul, falsele valori, delirul sentimental şi faptic într-o imposibilă poveste de iubire, consumată între un tânăr porcar şi o jună servitoare al cărei patron o momeşte cu un ipotetic mariaj. Mitu (tânărul care n-a plecat în America pentru a nu strica reputaţia tatălui său) trăieşte din plin sărăcia şi deziluziile generate de o societate ostilă, puternic marcată de absurdul, mai mult tragic decât comic, întâlnit la fiecare pas. Ce este altceva acel spectacol al vânătorii din pregeneric, în care dezertorul este împuşcat, iar armata şi poliţia sunt ridiculizate copios în faţa unor spectatori indiferenţi, imaturi, amatori de senzaţional ieftin?
Într-un registru nu lipsit de încrâncenare şi fantezie macabră, cu secvenţe pline de tensiune, dar şi cu câteva interludii poetice a căror semnificaţie trădează încrederea în speranţă, Terminus Paradis se sfârşeşte prima oară în filmografia cineastului cu moartea personajului principal, considerat de autor "cel mai radical erou al său" dintr-o ataşantă galerie. Refuzul concesiilor, ce caracterizează existenţa lui Mitu, semnifică la Pintilie "refuzul de a dialoga cu Răul", furia şi intransigenţa personajului principal apropiindu-l în viziunea regizorului de "idiotul" dostoievskian. Şi, în ciuda morţii lui Mitu, prezenţa mamei cu pruncul în braţe din finalul filmului trimite la necesarul drept la fericire, "in ciuda malformaţiilor morale avansate în restul galeriei personajelor (cu excepţia căpitanului, singurul ce scapă ridicolului unei instituţii pe care o serveşte cu detaşare).
Deriva societăţii în care evoluează eroii lui Pintilie, vulgaritatea quasipermanentă ce însoţeşte o difuză stare de derivă rămân prezente alături de evocarea unei prea grăbite poveşti de dragoste, tratate contrapunctic cu rezolvări marcate de umor (cel mai adesea negru, vezi tancul folosit pentru dărâmarea amărâtei dugheni a patronului Noricăi sau desfăşurarea de forţe antitero pentru prinderea lui Mitu).
Doi actori remarcabili, exploataţi de Lucian Pintilie pentru a trăi imposibila poveste de amor balcanic, pentru a convinge în partituri dificile şi provocatoare, sunt Costel Caşcaval (Mitu) şi Dorina Chiriac (Norica). Primul, un insolit alter ego al autorului, variantă mai blândă a lui Răzvan Vasilescu din Balanţa îşi marchează cu personalitate partitura, după cum, aflată la ora debutului cinematografic, Dorina Chiriac (actriţă la Teatrul de Comedie) trece cu dezinvoltură de la superficialitate la tonul grav, trăind firesc alterarea ingenuităţii într-o iradiantă combustie umană.
Cu filmul Terminus Paradis, regizorul Lucian Pintilie, s-a impus la un mare festival internaţional, unde premiile sunt mai puţin supuse presiunilor complezenţei, formalismului politicilor interesate. Premiul dobândit de cineast este răsplata cuvenită unui artist aflat mereu în căutarea pasibilităţii regenerării umane, privite nu ca miracol, ci ca fapt cotidian. De altfel, şi societatea în care creează cineastul are nevoie de un ochi critic ca al său, capabil să pună capăt unei derive ce pare a fi fără sfârşit. De aceea filmul a fost şi propus pentru a candida la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Dar rezultatele acestei selecţii le vom afla doar luna viitoare, când se vor anunţa cei cinci finalişti.
