Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



“Ultima noapte a copilăriei”


     Tuzla, unde se filmează o secvenţă din Ultima noapte a copilăriei Savel Stiopul cu barba sa cu tot, credinciosul său colaborator, operatorul filmului, lon Anton, graficianul lon Baroi care debutează în scenografia de film, H. Maiorovici, cel care va scrie muzica filmului şi cei doi actori, tineri şi de tot neprofesionişti, Silvia Bădescu şi Liviu Tudan, fac plajă îmbrăcaţi şi la lumina reflectoarelor. Pentru că aici se filmează pe plajă, chiar pe malul mării, chiar cu picioarele în apă. Şi aşa, ca pentru o dublă demonstraţie de sadism şi masochism feroce, stau cu toţii cu marea sub nas şi se coc în haine.
     Între două cadre, acolo, pe nisip, sub soarele copleşitor al nămiezii, Savol Stiopul cu ochii spre echipă şi cu urechea spre mine îmi răspunde literalmente «la cald».
— Da, sunt foarte tineri, tinerii mei. Abia au 18 ani. Vreau să fac un film dinamic, tineresc, atractiv, atât prin prezentarea unor tipuri veridice în apartenenţa lor la generaţia foarte tânără de la noi, cât şi prin ritmica şi tensiunea cadrului în sine şi a montajului.
— Închegarea personajelor, viabilitatea lor porneşte, presupun, de la scenariu.
—  Este unul din meritele textului lui Carabăţ. Personajele foarte diversificate îmi dau posibilitatea realizării unor momente interesante, cu actori deosebiţi fundamental ca temperament şi stil de joc. Pe de altă parte, structura epică a scenariului îmbie la filmări bazate pe cadre lungi, de aşa zis montaj în cadru, cu care caut să-mi completez tehnica mea de până acum, ce se bizuia mai mult pe montajismul general al cadrelor decât pe un ritm şi montaj interior al fiecăruia în parte. Sper ca experienţa câştigată şi cu acest film să-mi folosească în viitor, să mă ajute să îmbin descrierea cu mişcarea camerei şi expresia montajistă.
— A lucra cu neprofesionişti nu este un handicap în construirea unor personaje atât de complexe şi de diferite?
— Eu nu văd nicio diferenţă în a munci cu actori profesionişti sau neprofesionişti. Esenţial este să găseşti modalitatea de a te apropia de ei. Deosebirea între actori o stabileşte talentul, nu profesionalismul. Actorii de teatru cu o prea mare rutină scenică, nu sunt suportabili pe ecran. Un bun actor profesionist de cinema a învăţat rigorile filmului, păstrându-şi prospeţimea «neprofesionistului».
— Un film despre tineri nu mi se pare de loc o treabă uşoară. Psihologia specială, inerentă vârstei, formele de manifestare, presupun, pentru o rezolvare cinematografică firească, reală, autentică, o cunoaştere profundă a lor, înţelegere, afinitate chiar.
— lată şi principala problemă a filmului nostru: intrarea în ritmica tineretului de azi, surprinderea pasiunii, temperamentului, rezervelor de energie pe care acesta le are şi le manifestă în diferite feluri specifice lui şi, mai ales, transmiterea acestor lucruri spectatorului din sală. De aceea am ales ca protagonişti nişte adolescenţi, absolvenţi de liceu, încercând doar să transmit nemijlocit de pe ecran încrederea lor în viaţă şi în propriile puteri, fervoarea care-i caracterizează. Şi când spun nemijlocit, mă gândesc că n-am vrut ca aceste pasiuni să fie «jucate», ci să le aparţină ca un dat natural al interpreţilor mei. De aici greutăţile ştiute în stabilirea distribuţiei, pe care acum însă o consider nimerită.
— Am văzut că aţi accentuat dunele de nisip cu cărbune, aţi vopsit scaieţii cu var, aţi «pătat» stâncile cu alb şi negru. Este o viziune plastică deosebită, bazată pe contraste, servită şi de dimensiunile ecranului?
— Folosind ecranul lat, am căutat să dau câmp liber exploziei de dinamism şi de energie, de vivacitate a tinerilor noştri, să nu creez o senzaţie de încorsetare ci, dimpotrivă, de totală libertate, libertatea aceea care le place lor atât. Filmul având tente lirice intercalate ritmic cu tente dramatice, chiar tragice, am ales expresia în alb şi în negru, amplificată însă la maximum în viziunea pe care grafica şi pictura modernă încearcă s-o propună. Am ales o optică care desenează foarte net şi o tratare chimică de laborator care măreşte contrastele. Am filmat exterioarele cu un filtru roşu puternic, care accentuează la rândul lui alb−negrul, eliminând într-o mare proporţie gri-urile.
Nici n-am băgat de seamă când, ca să scape puţin de lumina reflectoarelor, operatorul lon Anton s-a aşezat lângă noi să se mai răcorească, adică să fie doar în bătaia de +45º a soarelui. lntervenţia lui s-a produs la momentul potrivit.
— Până acum am fost obişnuit cu o grafică alb pe alb. De data asta intervine negrul, puternic, net. Ceea ce solicită o altă tratare plastică, o grafică mai modernă, cu elemente de mare contrast între alb şi negru. De pildă, aici unde nisipul «face» alb, unde marea şi cerul se confundă, unde totul pare uniform, aş risca să obţin o imagine lăptoasă, dacă n-aş scoate cerul şi marea foarte închise, aproape negre, iar nisipul şi actorii foarte albi.
— Mai mult, reia Savel Stiopul, am folosit o plastică a decorului, atât cel construit, cât şi cel amenajat pentru exterior, care să se bazeze pe jocuri violente de suprafeţe albe şi negre, ce nu contrazic peisajul real cu care ochiul nostru este obişnuit, dar îl accentuează în direcţia propusă de viziunea noastră artistică. Când spun a noastră, mă gândesc la colaboratorii mei, operatorul lon Anton şi scenograful lon Baroi, cunoscut grafician...
— ...şi debutant în cinematografie. Spuneţi-mi, ce reprezintă momentul MAREA, la filmarea căruia am asistat, în construcţia generală a filmului dumneavoastră?
— Reprezintă, simbolic, ultima noapte a copilăriei (şi dimineaţa următoare), adică cheia filmului. Lucian, eroul principal, încearcă să definească sentimentul dragostei, pentru el încă o tentaţie nebuloasă. Experienţa Iui nefericită cu Mina, se va răsfrânge asupra iubirii incipiente pentru Fana, consumată cumva în ultima noapte a copilăriei lor. Să nu uităm însă că această secvenţă se află abia la jumătatea filmului şi că, în final, vom încerca să transmitem spectatorului ideea poetică a scenariului: ultima noapte a copilăriei nu înseamnă despărţirea de copilărie, ci momentul în care omul, ce devine matur, ia cu dânsul, în viaţa plină de răspunderi, griji şi greutăţi ale maturităţii, bagajul de aur al zilelor însorite ale copilăriei…
     lată de ce ne aflăm aici, pe plaja ciudată, aproape sălbatică de la Tuzla, un adevărat Eden rousseau-ist pentru eroii filmului lui Savel Stiopul.
      Tuzla este un fel de Vamă Veche, mai mare şi mai despuiată de farmecul sălbăticiei. Dacă mergi pe şosea. Pe drumul de pe malul mării însă, printr-un câmp de grâu treierat, cu baloturile de paie semănate ca nişte cuburi imense de miere, cu malul abrupt cu stânci de pământ ars, cu pietrele albe care intră în mare în trepte, Tuzla devine şi ea un capăt de lume, un sfârşit al uscatului, un început de ape. Malul are straturi, straturi de culoare, şi ceea ce a făcut Baroi vopsind în alb şi negru pământul, scaieţii şi plaja, poate trece cu uşurinţă drept mâna înţeleaptă a naturii. Peisajul uscat primeşte alb−negrul ca pe o combinaţie a lui. Costumele celor doi tineri jucate în alb−negru şi ele, sunt de acolo. Chitara lui Lucian−Liviu e o bucăţică parcă, dintr-un balot de paie. Şi aerul lor nedomesticit ţine de Iocul în care se află. Regizorul şi-a ales bine locul şi oamenii. Nişte tineri cu toate problemele vârstei «lămurite», s-ar fi întins mai mult sau mai puţin cuminţi la Mamaia pe plajă, iar seara ar fi dansat shake la «Pelican». Cele două bucăţele de oameni subţiri, neterminaţi, neformaţi nici pe dinăuntru nici pe dinafară, scuturaţi proaspăt din pomul copilăriei şi ameţiţi încă de căzătură, cutreieră o plajă pustie şi dansează pentru ei, pentru mare şi pentru craniul de măgar («A fi sau a nu fi») găsit pe plajă şi spânzurat într-un copac. Actorii au vârsta personajelor pe care le interpretează şi e o plăcere să-i vezi mici, subţiri şi cu probleme actoriceşti, stând ca nişte îngeri ai răbdării câte trei ore în soare, îmbrăcaţi, pentru un cadru, şi rugându-se, la urma urmelor să reia scena pentru că «n-a fost bine». «Mi-a trecut furia» — spune Liviu la capătul unui cadru, care la repetiţie ieşise superb. Pentru că nu cunosc niciun truc. Nu ştiu să se supere Ia comandă, să râdă la comandă sau să plângă, nu ştiu să se gândească la lucruri triste, nici să-şi închipuie că au în faţă Oceanul Îngheţat de Nord sau pe Brigitte Bardot. Reacţiile lor sunt directe. Liviu repetă o replică până când devine a lui şi o inventă. Pentru ca să-i spună Fanei: «Ce iubire? N-am nevoie de iubire», interpreta Fanei trebuia să stea în spatele aparatului de filmat şi să-i primească replica. «Silvia!», urlă Liviu ori de câte ori trebuie să se tragă un cadru numai cu el, şi Silvia nu-i acolo să-i primească replica. Şi Silvia, înţelegătoare, vine repede şi face figuraţie, pentru ca dialogul să se poarte nu între el şi aparatul de filmat, ci între eI şi ea. Savel povesteşte amuzat — şi încântat de actorii lui — cum înaintea filmării unei scene de dragoste, Silvia,aflând că va trebui să se sărute cu partenerul ei, a intrat în panică. «Nici nu-I cunosc bine — se lamenta ea — cum să mă sărut cu el!?» Unde sunteţi voi Brigitte şi Anite, Ursule şi Raquele, să-i explicaţi puţin acestei fetiţe cum se compune un sărut pasionat? Deşi mai bine lăsaţi-o sa nu ştie, şi să se gândească întotdeauna când i se va propune un partener, dacă poate sau nu, să se sărute cu el.
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1966)

Tags: dumitru carabat, pe platouri, savel stiopul, ultima noapte a copilariei film

Comments: