Salut cantitatea şi calitatea de travaliu artistic a acestui film, coloraţia lui minuţioasă şi subtilă, alegerea detaliilor, expresivitatea coloanei sonore...
… deşi regret că acest travaliu e, uneori, prea evident, ceea ce înseamnă că substanţa e, pe alocuri, mai rarefiată şi nu reuşeşte să-şi umple forma.
Aplaud fineţea şi exactitatea analizei psihologice din
Fantezie în do major, judicioasa filmare din interior a copilului-artist, cele câteva portrete de spectatori...
… şi mă surprinde psihologia sumară şi derutantă din episodul
Arşiţă, scenariul lui confuz şi lipsit de tensiune.
Constat o bună alegere a actorilor — inclusiv a lui Cornel Dumitraş, firesc, spontan, simpatic...
… şi îmi pare rău că Ioan Grigorescu are altă opinie. (
Cronică Cinema nr. 5, mai 1964)
Mă farmecă aura de poezie a
Anotimpurilor…
… deşi aştept cu nerăbdare acel film românesc cu epică strânsă, cu intriga condusă de o mână fermă de la un capăt la altul, cu gradaţie plauzibilă şi momente-cheie, cu finaluri convingătoare care invită la meditaţie.
Sunt de acord cu atmosfera etică contemporană a filmului...
… regretând, totuşi, uşoara lui tentă idilică, evitarea conflictelor dramatice.
Salut imaginea excelentă, încărcată de frumuseţe şi afectivitate...
… în ciuda unor lungimi, a ritmului, uneori, prea lent şi a genericului vertiginos, ilizibil.
Aplaud exigenţa faţă de filmul românesc...
… dar refuz snobismul sau zâmbetul oblic în faţa unei veritabile munci artistice cum este aceea din
Anotimpuri.
