— Precis nu-ţi spun noutăţi: de 12 ani eşti cea mai tânără actriţă a cinematografiei noastre. Chiar şi în ultimul film, Facerea lumii, ai, mi se pare, tot 18 ani...
— Ai să râzi! Aici încep prin a avea 17... Dar ştii ce mi se pare mie cu adevărat nostim? Când aveam 17 ani am jucat în
Valurile Dunării rolul unei femei de 25. La 18, am jucat în
Poveste sentimentală un rol de 30... lar acum, când am cu adevărat 30 de ani, joc un rol de 17...
— Trebuie să recunoşti că e o situaţie într-un fel de invidiat.
— Într-un fel... Mie tinereţea — tinereţea mea, fireşte — nu-mi spune nimic. Pentru nimic în lume n-aş mai vrea să am — nici măcar pentru câteva ceasuri — 18, 19 sau chiar 23 de ani, Nu mi-a spus nimic vârsta asta. Şi pe urmă, tinereţea mâinilor sau a obrajilor nu închide în ea niciun secret. Nici măcar secretul ultrabanalizat al tinereţii interioare. Nu cred că o actriţă care-şi închipuie că tot ce zboară se mănâncă, sau mai e în stare să se joace cu păpuşile, este mai tânără decât o alta, care are gândirea şi problemele vârstei ei şi croşetează botoşei pentru nepoţi. Mai de grabă mă fascinează, dacă vrei, o Geraldine Page care, trebuie să recunoşti, nu mai arată de mult o copiliţă şi totuşi e atât de uimitor tânără şi fermecătoare, încât te duce cu ea dincolo de orice vârstă. Şi pe urmă, eu cred că tinereţea e un accident biologic în viaţa unui om. Nimic decât un accident. Tot restul vine după... Mă interesează cu mult mai mult actriţele mature: Katharine Hepburn, Annie Girardot, Giulietta Masina, Emmanuelle Riva sau, ca să venim acasă,
Clody Bertola, Elvira Godeanu,
Dina Cocea...
— Nu e greu de presupus atunci, că ţi-ai fi dorit, cel puţin în ultimii cinci ani, şi altceva decât roluri de copiliţă...
— Nu. CeI puţin în filmele care s-au făcut pâna acum, nu. Ce să-ţi spun? Că mi-aş dori o comedie? Dar comedie, comedie. Moderna, actuală. Există un singur regizor care, ori de câte ori mă întâlneşte pe stradă, îmi spune: „Tu trebuie să faci Comedie. Tu eşti o Rosalind Rusell a noastră şi asta nu ştie nimeni”... E
Jean Georgescu...
— Ştii, probabil, că eşti singura noastră actriţă, considerată în exclusivitate — şi pe nedrept zic eu — de film. Ce crezi?
— Poate ar trebui să răspund că e o idee preconcepută. Dar oricum ar fi, îmi face plăcere. Cu o precizare: sunt — cred — o actriţă de film posibilă. A nu se confunda cu: o posibilă actriţă de film. Numai că ştii, în ultimii ani am avut şansa să gust şi din altă prăjitură: teatrul.
— Care-ţi place mai mult...
— Da, mai mult, însă vezi, o spun doar cu jumătate de gură. Pentru că din păcate, teatrul nu oferă posibilitatea asta fantastică a contactelor la mare distanţă. Filmul este o linie de comunicaţie mult mai circulată şi, prin asta, mai avantajoasă pentru un actor. Pentru că, spectatorilor mei, din — să zicem — Maramureş, le pot oferi mult mai uşor un film, decât o piesă de teatru. Şi dragostea, şi adeziunea lor trebuie răsplătită într-un fel.
— Dragostea obligă, asta-i adevărat...
— Da, dar nu în sensul concensiilor. Sunt incapabilă să fac şi cea mai măruntă concesie.
— Ce numeşti concesie?
— Să dai publicului exact ceea ce aşteaptă de la tine. Publicul trebuie contrazis — cred eu — cu blândeţe, dar contrazis. Şi bănuiesc că de multe ori îi şi place. Dar nu pentru asta ţin eu s-o fac, ci pentru liniştea mea.
— Nu crezi însă că ceea ce aşteaptă publicul de la tine este exact asta: să ai veşnic 18 ani şi să fii frumoasă? Gândeşte-te la Duminică la ora 6...
— E adevărat că tentaţia de a avea într-un film cel puţin cinci prim-planuri care să te flateze, există, şi e foarte greu să i te împotriveşti. Nimeni nu scapă de asta. Nici actorul, nici publicul. Eu le pun însă în categoria micilor cadouri care fac plăcere. În
Duminică la ora 6, unde eram practic, nemachiată, într-o lumină pusă intenţionat crud, fără abţibilduri de avantajare a vedetei, am fost, până la jumătatea filmului, foarte tristă că am să fiu urâtă, cu un ten imperfect, cu privirea prea puţin subliniată de retuşuri. A fost un efort de acomodare aproape epuizant. Până la urmă l-am făcut. Ce-i drept, mai încet decât publicul, care trebuia să accepte într-o oră şi jumătate ceea ce eu acceptasem în două luni. Pot să înţeleg foarte bine că publicul nu poate fi de acord cu asemenea imagine, dar ştiu şi că tot el e în pierdere. Pentru că, a face azi un film frumos de dragul frumosului, nu se mai potriveşte nici cu temperamentul, nici cu sensibilitatea epocii, deschisă mai curând înspre adevărul în sine, decât spre frumosul în sine. Dacă frumuseţea poate servi adevărului, atunci o accept şi o şi salut, Dar a machia adevărul, mi se pare astăzi un act retrograd. Şi, ca să mă întorc la concesii, cred că e mult mai înţelept pentru un actor să stea, chiar şi ani de zile, decât să-şi semneze decesul profesional, acceptând un rol care nu-I pune în valoare, care nu-I solicită nicicum.
— Trebuie să înţeleg că, una peste alta, eşti mulţumită de cariera ta?
— Da. Sunt mulţumită. Ştiu că ar fi fost frumos să spun: ar fi trebuit mai altfel, mai bine, mai complex, mai altceva, căci nemulţumirea e preferată dintotdeauna suficienţei. Dar eu cred că nu din suficienţă am spus da, ci pentru a respecta adevărul.
— Ai încercat să te vezi peste 10−15 ani? Ce crezi că ai să joci? Cum ai să treci de la 18 la 30 de ani şi mai departe?
— Nu ştiu. De altfel cred că trebuie lăsat totul puţin la voia întâmplării. Simt însă că mă îndrept cu paşi vertiginoşi spre a fi circumspectă, poate puţin acră, severă cu mine şi cu cei din jur în egală măsură. Ceea ce s-ar putea să fie foarte dezagreabil...
— Spune-mi, ştiu — toată lumea ştie, doar semnezi şi în revista noastră — că scrii, şi încă foarte bine. Nu te ispiteşte ideea de a scrie mai mult şi nu numai cinema?
— Ba da. Şi încă foarte tare. Dar asta nu e suficient. Pentru meseria asta, care e şi ea o meserie, altă meserie, îţi trebuie exerciţiu, timp, dispoziţie, concentrare specifică... Or, eu sunt deocamdată în faza de adolescentă răutăcioasă. Aştept să mă maturizez. Pot însă să te asigur că versuri n-am să scriu niciodată.
— De ce?
— Cred că n-aş putea să răspund decât în felul copiilor: „D-aia”. Aşa că poate îmi laşi mie ultimul cuvânt.
— ...
