De multe ori am stat noi doi, aşa, privindu-ne, eu şi hârtia albă, şi de multe ori am «văzut» filme terminate înainte ca cerneala să lase urme, sau am «văzut» filme care n-au început niciodată. Mai toate hârtiile şi filmele mele încep cu «a fost odată»... a fost odată ieri, a fost odată azi, a fost odată mâine... Cea mai frumoasă «a fost odată» a fost
Scurtă istorie, o poveste care a plăcut atât de mult, încât a devenit pentru mine semnalul de recunoaştere (chiar şi pentru cei ce n-au văzut filmul), aşa cum pentru mulţi, Beethoven înseamnă cele patru note din a V-a.
Scurtei istorii i-am adăugat alte istorii, şi scurte şi lungi, şi am încercat şi cu desen şi cu actori, nu numai de-a face filme care să nu semene cu orice fel de filme, dar, dacă-mi este permis să-mi trădez ambiţia, de a face filme cât mai originale.
Mă simt un singuratic, nu pentru că filmele mele nu se întrec cu niciunul din filmele colegilor mei, mă simt singur pentru că unii cred că-mi trebuie scenarii mai pe înţeles sau dialoguri sprintene sau fel de fel de ajutoare pentru a face filme cât mai asemănătoare cu oricare alte filme...
Aş fi vrut să nu exemplific, dar trebuie. Mă gândesc la filmul satiric
S-a furat o bombă, film realizat în 1963, acesta este singurul film romănesc care are ca temă pericolul armelor nucleare. Şi dorinţa oamenilor de pace. Timp de 80 de minute, cât durează proiecţia, nu se pronunţă niciun cuvânt — prin această originalitate filmul transmite mesajul oamenilor din Europa, Africa, Asia, America, fără titluri, fără dublaj.
Aş mai putea exemplifica căutările mele de a inova, de a povesti poveşti cu ajutorul filmului, cu
Paşi spre lună, unde se vede clar că o treaptă importantă în ascensiunea omului către ceruri aparţine românilor Vuia, Vlaicu, Coandă: cu
Faust XX din care reiese că avem o părere despre conştiinţă sau cu
Comedia umană ce devine
fantastică în condiţii cosmice.
Nu pot să închei fără a aminti că basmul, basmele în general, sunt poveşti de ieri pe care graiul străbun le-a păstrat pentru azi, că dacă un Făt-frumos —care semăna cu un purcel— creştea într-un an cât alţii în zece, există o explicaţie pe care savanţii o pot face uşor, iar filmele o pot demonstra.
Vreau dintotdeauna şi mă încăpăţânez să cred că sunt pe un drum, poate printre bolovani sau mlaştini care sunt sigur că duce undeva...
Pregătesc proiecte, poate sunt mai ambiţios, ne privim mult noi doi, eu şi hârtia albă... şi ne simtim singuri.
