O zi la București. Continuu atent la starea propriei „sănătăți” (artistice),
Ion Popescu Gopo își face, când și când, câte-un (auto)control complex și amănunțit — examinându-și cu atenție prezentul, trecutul și (eventual) viitorul. Rezultatul investigațiilor sale îl reprezintă câte-un film artistic de lung metraj gen în care (am zis-o și eu, au spus-o și alții — mai demni de crezare decât mine) artistul nu se simte, paradoxal, în largul lui... Paradoxal, căci — la „gabaritul” său (artistic) — lui Gopo îi convin mai degrabă spațiile mici, unde, inventivitatea sa (inepuizabilă, dar consumându-se în succesiuni rapide) își află climatul cel mai propice unei afirmări rapide și plenare. Și nu mai constituie, de mult, o dificultate pentru nimeni să constate marea diferență de valoare dintre scurtmetrajele de animație ale artistului (care, între altele, i-au adus consacrarea internațională) și lungmetrajele sale (care, cu două-trei excepții, nu pot fi privite ca rezultatul, mai mult sau mai puțin reușit, al unor „clipe de amuzament”).
Că — în cele afirmate până acum — nu sunt departe de adevăr o confirmă, indirect, Gopo însuși prin (și în) ultimul său film... Devenit propriul său personaj, artistul mimează (parodiind) omnisciența auctorială, dar sfârșește printr-un gest care mi se pare emblematic pentru întregul film: aruncă la coș schițe după schițe ale unor (imaginare) secvențe, într-o vădită (și jenantă) criză de inspirație.
Momentul cel mai bine realizat filmic — și cu o încărcătură de emoție filtrată prin sensibilitatea unei autentice cântărețe — este cel dedicat Ioanei Radu; reconstituirea epocii (de-nceput de veac), succesiunea anotimpurilor (care sunt și ale unor stări sufletești în firească schimbare), cât și contrastul dintre acestea și secvențele „la zi” (marcate de prezența în cadru a cântăreței), creează o stare tensională pe care filmul n-o mai atinge în alte locuri.
La polul opus mi s-a părut a fi situată secvența din „strada Timpului”: convențională și neconvingătoare... În plus, îmi permit să-i reproșez lui Gopo faptul că nu precizează nicăieri (pe generic) că — la filmarea acestei secvențe a folosit decorul conceput de
Șerban Marinescu (și construit în Buftea de scenograful
Lucian Nicolau) pentru
Domnișoara Aurica. În absența unei asemenea precizări, cu care Gopo le era dator mai tinerilor săi colegi, spectatorul care n-a văzut filmul lui Șerban Marinescu poate rămânea cu impresia că și decorurile de pe „strada Timpului” au fost construite de cei ce semnează în dreptul respectivului compartiment de lucru la
O zi la București (Mihai Beciu, Alioșa Stancu) — ceea ce, evident, nu este adevărat.
Și încă o precizare: în primele trei săptămâni de programare pe ecranele Capitalei, filmul lui Gopo a rulat „în cuplaj” cu documentarul
Steaua fotbalului românesc (film scris și realizat în Studioul cinematografic al armatei de Octavian Covaci)... Cel puțin jumătate din spectatorii care au cumpărat bilete la acest „cuplaj” au făcut-o exclusiv pentru filmul documentar.
Pentru succesul său de public, dar și pentru felul inspirat — în care reflectă o anumită realitate (de vârf) a fotbalului românesc, documentarul lui Octavian Covaci merită o analiză aparte — pe care, poate, vom avea răgazul s-o înfăptuim...
