Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Revenirea lui Nae Caranfil după 5 ani de tăcere


     Atunci când se vorbeşte despre Noua generaţie din cinematograful românesc de azi, Nae Caranfil nu e inclus în ea. Asta pentru că el a debutat în prima jumătate a anilor 1990 (mai exact în 1994, cu E pericoloso sporgersi), deci cu câţiva ani înainte de 2001-2002, când au debutat reprezentanţii acestei generaţii.
     Nae Caranfil e, cu siguranţă, cel mai marcant debut al anilor '90 şi unul din puţinii care au continuat la fel de remarcabil pe cât au început. Restul e tăcere e al cincilea film al regizorului şi al doilea film de epocă din cariera sa, realizat la un interval de cinci ani de la precedentul film.
     După debutul din 1994, Nae Caranfil realizează Asfalt tango în 1996, apoi o coproducţie franco-italo-belgiană (Dolce far niente, 1998), nedifuzată în sălile din România. Apoi revine în ţară şi realizează Filantropica, în 2002, film care, împreună cu Asfalt tango, îl vor impune ca pe unul dintre cei mai importanţi cineaşti români contemporani.
Filmele lui Nae Caranfil stau sub semnul umorului. Comicul marchează creaţia regizorului mai mult decât orice altceva. E un umor foarte inteligent în filmele lui, extrem de acid, rafinat, mult diferit de umorul fie grobian-vulgar gen A doua cădere a Constantinopolului (Mircea Mureşan), fie încrâncenat-isteric gen Senatorul melcilor sau Patul conjugal (Mircea Daneliuc). Dacă ar fi să clasăm filmele lui Nae Caranfil în funcţie de umor, Asfalt tango şi Filantropica vin în frunte, fiind cele mai "îmbibate" cu umor, urmate de È pericoloso sporgersi.
     Chiar şi-ntr-un film de epocă, aşa cum e Restul e tăcere, Nae Caranfil nu scapă ocazia să introducă un umor aproape subliminal, greu sesizabil în mod direct, dar perceput la nivelul interpretărilor, al situaţiilor şi mai ales al opţiunii pentru distribuirea lui Marius Florea Vizante în rolul principal al lui Grigore Ursache.
     Filmul e, înainte de toate, o declaraţie de dragoste pe care Nae Caranfil o face artei a şaptea prin formula unui film în film sau, mai corect, a unui film despre film. Pe scurt, e vorba despre începuturile cinematografiei româneşti - realizarea primului lungmetraj românesc de ficţiune: Independenţa României (1912), de Aristide Demetriade. Pelicula încearcă, la rândul ei, să recreeze evenimentele cele mai importante ale Războiului de Independenţă din 1877-1878, fiind ea însăşi un film de epocă. Nae Caranfil urmăreşte, în Restul e tăcere, dificultăţile întâmpinate de Grigore Brezianu (cel care a avut ideea realizării Independenţei României şi care ar fi trebuit să semneze la final regia filmului) în demararea şi continuarea proiectului său. De multe ori, acţiunea principală e doar un pretext pentru o analiză mai aprofundată a mediului artistic din România antebelică şi pentru privirea plină de umor şi nostalgie asupra începuturilor vieţii cinematografice româneşti, cu toate prejudecăţile care încă planau asupra unei arte ce făcea în acea epocă primii paşi. De asemenea, Nae Caranfil nu ezită să aducă pe ecran un ton acid-amar atunci când vorbeşte de înşelătorie şi obiceiuri meschine printre artişti şi producători.
     În ciuda lungimii excesive (2h20), filmul are un ritm relativ susţinut. Există scene care ar fi putut fi mai scurte, dar pe ansamblu te ţine, nu plictiseşte. Deşi umorul nu lipseşte din Restul e tăcere, el e totuşi mult mai diluat decât la Asfalt tango, Filantropica şi chiar È pericoloso sporgersi, iar acest lucru e oarecum cel la care nu te aşteptai. Căci, atunci când te gândeşti la filmele lui Nae Caranfil, te gândeşti mai ales la umorul "marca Nae Caranfil". Astfel, Restul e tăcere e un film mai "cuminte", mai "aşezat" decât precedentele, poate chiar pe undeva mai puţin incitant.
Interpretările sunt OK. Numeroase, aşa cum e nevoie la un film de asemenea anvergură, cu rolul lui Marius Florea Vizante foarte bun, iar celelalte onorabile, fiecare bine pus în rol (Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta, Silviu Biriş, Vlad Zamfirescu...).
     Filmul în sine este unul din cele mai bune din cinematografia română din ultima vreme şi, chiar dacă nu la nivelul unora ca Asfalt tango sau Filantropica, oricum unul extrem de onorabil din filmografia lui Nae Caranfil. E o peliculă ce continuă seria filmelor bune din România ultimilor 3-4 ani şi care adâncesc prăpastia dintre cele două categorii diametral opuse: peliculele bune şi foarte bune, pe de o parte; şi cele ruşinos de proaste, pe de altă parte.
     Ar mai trebui să menţionez că filmul a fost proiectat prima dată anul trecut, la TIFF, şi că a fost selecţionat în competiţia oficială la Locarno, tot anul trecut.
 
(Revista 22, martie 2008)

Tags: cronica de film, laurentiu bratan, nae caranfil, restul e tacere

Comments: