Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Reţeaua S” – cronică de film


     Cu degajare şi o siguranţă pe care ţi-o dă exercitarea continuă a profesiei — anul şi filmul în ultima vreme — Virgil Calotescu adaugă un gen nou filmografiei sale: policier-ul (considerând că Autobuzul fusese un argument mai mult politic decât detectivistic). De astădată, regizorul «adoptând» scenariul, se lasă în voia şaradei — nu prea complicate ca să nu creeze dificultăţi receptive — şaradă urmărind calea prin care vor să-şi atingă scopul câţiva spioni din afară interesaţi de nişte experienţe din ţară cu un minereu important pentru o anume industrie, etc., etc. Imprecizia poate deveni calitate într-un climat al misterului: aici miza acţiunii de spionaj economic îi interesează mai puţin pe autori, aşijderea şantajul şi rezistenţa la presiune a victimelor (posibile ori reale). Accentul cade, de la început, pe un anume fel, amuzat şi amuzant, în care e condusă ancheta pentru a obţine prompt, abil şi cu riscuri minime (soldate numai cu o rana uşoară a unuia dintre urmăritori şi cu un Fiat făcut zob), păcălirea adversarului. Nu arestarea lui, ci furnizarea de ştiri false. Dezinformarea practicată pe scară largă în (contra) spionajul modern. «Joaca» ia forma unei glume benigne, o atmosferă mai mult familiar jovială decât încordat-miste­rioasă se instalează pe ecran, cu toate ca există şi aici victime —e drept numai una fără de care nu se prea poate scrie istoria poliţistă. Tehnica decrispării şi a desacrali­zării suspansului ar putea constitui un al filmului dacă autorii ar fi înclinat mai evi­dent balanţa spre parodie. Aşa rămâne ca intenţia lor să fie completată cu fantezia si umorul de acasă al spectatorului dornic să se destindă. Scenariul ra­mâne pretextul unei acţiuni vioaie, cu dialog alert, dar fără o anumită direcţie. Filmul — adică regizorul, adică interpreţii, adică operatorul (Dumitru Costache Foni) şi scenograful (Doru Tofan) aduc spectatorului mai mult decât scenariul.
În primul rând, talentul regizorului de a vedea locuri insolite şi oameni, de a vedea actori cunoscuţi în ipostaze neaşteptate.
     Un Beligan, de pildă, pe post de Sherlock Holmes ce-şi derutează nu numai adversarul dar şi colaboratorii, pentru că el se des­curcă bine nu numai în criminologie, ci mai ales în psihologie: psihologia trădă­torului şi cea a şantajatului, psihologia biş­niţarului, dar şi cea a pripitului, a celui ce riscă, imprudent, ori a celui ce complică, inutil. Colonelul îşi struneşte echipa — majoritate tineri — şi o previne. E o scenă simpatică, cu hazul sec pe care doar Beli­gan îl ştie etala, acea repartizare de poveţe concomitent cu misiunile încredinţate. Fle­rul regizorului se manifestă şi în distribui­rea irezistibilului Piersic în contre-emploi (o mai făcuse şi în Ultima frontieră a morţii) aici în postură de grădinar greoi la trup şi minte, dublura biologică a distinsului savannt care...
L-a solicitat apoi pe Motoi, care evoluează într-un personaj «negru» cu o evidentă plăcere a destinderii unui film de acţinne după o partitură psihologică foarte dificilă ca cea a Lăpuşneanului. Prezenţă şi inteligentă, tânărul actor Valeriu Dogaru.
     De nerecunoscut sub măşti groteşti, dar inteligent lucrate,un Florian Pitiş, bişniţar fără baftă, şi un losefini, fotograf «porno» de ocazie.
     Un personaj anume care dă viaţă, culoare şi stil întregului film e Bucureştiul. Bucu­reştiul necunoscut, absolut altul decât cel din toate filmele şi din toate zilele, un oraş cu colţuri insonte (unde le-or fi găsit oare?), cu case originale (mai există, deci!), cu pasaje spectaculoase şi piaţete pe care numai ochiul unui îndrăgostit al urbei le putea descoperi şi filma atât de prospăt, atât de personal, un merit şi un câştig co­mun: colaborarea regizorului cu operatorul. Luată în colimatorul lor, şoseaua Bucureşti­-Piteşti pare autostrada Soarelui Milano­-Veneţia, iar lacul Tei un fel de Lido pe terasa căruia defilează modele sofisticate, din «Vogue», în timp ce un banal studio­ «foto-nunţi-botezuri» capătă, sub lumini spectrale, efecte de bar ultramodern. Si totul într-un ritm alert, cu un montaj realizat cu iscusinţă, atrăgător (Mioara lonescu).
Dupa cum o ecranizare (bună) îţi trezeste gustul de a reciti o carte, prospectarea Bucu­reştiului din acest film te invită să reiei cu atenţie traseele capitalei doar-doar vei regăsi încântările urbanistice generos dezvăluite de aparatul de filmat. Şi mai ales: profilul, stilul (dacă te îndoiai de el) acestui prea-iubit Bucureşti. 
(Cinema nr. 6, iunie 1980)

Tags: alice manoiu, cronica de film, dumitru costache-foni, mioara ionescu, radu beligan, reteaua s film, virgil calotescu

Comments: