Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Punct și de la capăt



     După două încercări demne de interes Înainte de tăcere și Înghițitorul de săbii, și după experimentul — mai degrabă nereușit — cu Năpasta, regizorul Alexa Visarion se prezintă publicului cu cel de al patrulea titlu al filmografiei sale Punct... Și de la capăt realizat după un scenariu al dramaturgului Radu F. Alexandru.
     S-o spunem de la bun început: prin preocupările pe care le denotă, filmul poartă mai degrabă pecetea personalității scenaristului — cel care, cu câțiva ani înainte, propusese tulburătoarea poveste din La capătul liniei (în regia lui Dinu Tănase).
     Punct... Și de la capăt este, înainte de toate, o (dublă) poveste de dragoste: mai întâi, povestea unei iubiri destrămate brusc, prin moartea soției, și, apoi, povestea unei (alte) iubiri care abia se înfiripă — viața cerându-și drepturile ei. Eros învingându-l (încă o dată sau numai deocamdată) pe Thanatos. Trăită în amintire, și din amintiri — inteligent dispersate în fluxul narativ — a căror prezență reușește să sugereze un remarcabil portret feminin, povestea dintâi se estompează, firesc, pe măsură ce a doua poveste prinde contur. Aș observa în legătură cu aceasta că ceea ce îi unește pe protagoniști nu este (încă) dragostea, ci (doar) presimțirea ei — și, în redarea unei astfel de relații, filmul oferă câteva imagini de o reală încărcătură emoțională între ele, două scurte secvențe ce rimează perfect închiderea, de către bărbat, a mâinii (fetei) deschise spre mângâiere, respectiv mângâierea aceleași mâini — ca o acceptare a dragostei ce trebuie să vină.
     De altfel, povestea dragostei între cei doi aici cred că se cuvenea încheiată — prelungirea ei (mai ales în acea secvență de „exuberanță” pe câmpul înflorit de un idilism absolut strepezitor pentru capacitatea de sugestie a artei) lipsind filmul de unul dintre frumoasele „finaluri nerezolvate” care i se puteau da.
     Există, între aceste două gesturi, o anume simplitate a sentimentelor — reflex a ceea ce poate fi universal și etern în dramele umane... Faptul, însă, că regizorul nu s-a oprit la timp denotă nu numai indecizie artistică (cu rădăcini mai vechi în filmografia lui Alexa Visarion), ci și neputința filmului de-a se elibera de realitatea (interioară) pe care o răsfrânge — spre a accede la un adevăr general prin descrierea unui destin particular.
     În distribuție: Ovidiu Iuliu Moldovan (de o mare sobrietate, în nota obișnuită rolurilor sale memorabile — mai puțin secvențele „exuberante” ale „revenirii” erotice), Camelia Maxim debut în rol principal, reusește să tranșeze în favoarea ei veșnica dispută între expresivitate și frumusețe), George Constantin (parcă mai dispus, decât în alte roluri secundare din bogata-i filmografie să joace — creând un personaj care se reține), Victor Rebengiuc (scoțând tot ce se poate dintr-o partitură neconvingătoare prin absența, sau puținătatea, nuanțelor), Mircea Diaconu (mare actor — ca mai totodeauna) și alții.
     În loc de concluzie. Prin absența voinței de stil pe care regizorul a demonstrat-o, raportat la filmografia de până acum, filmul nu poate fi considerat decât ca un „accident de parcurs”. Oricum, lozul este necâștigător.
 
 
 
(Săptămâna, 10 aprilie 1987)

Tags: alexa visarion, nicolae ulieriu, punct si de la capat

Comments: