Cinepub.ro vă prezintă unul dintre cele mai importante filme românești ale ultimelor trei decenii:
Moartea domnului Lăzărescu, de
Cristi Puiu. Ne-am gândit să ne păstrăm în spiritul Sărbătorilor și, după Săptămâna Patimilor și cea Luminată, am dezgropat și înviat prima cronică mondială a filmului. Publicată chiar în perioada Festivalului de la Cannes din 2005, cronica fusese scrisă și predată tiparului unui glossy magazine românesc înainte de premiera festivalieră oficială.
CINEMATOGRAFUL DUPĂ CRISTI
”Cinematograful românesc învie, după un lung şir de ani, în urma unui deces necesar:
Moartea domnului Lăzărescu. Al doilea lung metraj al lui Cristi Puiu (regizorul al cărui road movie
Marfa şi banii a trecut şi pe la Cannes în vreme ce
Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea au fost amuşinate de un Urs pentru scurt metraj la Berlin) este filmul care schimbă la faţă cinematograful românesc. Şi asta chiar dacă vom mai asista la dezhumări ale mumiilor, manifestări necrofile, panegirice ale unui anumit tip de cinema, născut mort de la început, dar şi paranghelii ale „noului cinema” făcut de „tînăra generaţie”, cu pretenţii de noutate formală şi îndrăzneală stilistică ce nu depăşesc inventivitatea unui parastas tradiţional. Cristi Puiu are o calitate cu care nu se poate mîndri nici un cineast român în acest moment, fie el tînăr sau bătrîn, consacrat sau debutant: E VIU!
Şi e viu pînă în vîrful unghiilor şi al ultimului fir de păr, e viu de la primul cadru şi pînă la genericul final şi tot ce atinge el învie. Vedem în ultimul lui film actori paraplegici care păreau destinaţi unei morţi lente în emisiuni şi telenovele româneşti cum se ridică şi merg. Merg natural, nu păşesc în cadru, cred şi nu cercetează, vorbesc şi nu rostesc replici, trăiesc şi nu doar se prefac că sînt vii. Puiu face actori din starlete de televiziune şi de şuşe publicitare, actori din şomeri ai showbiz-ului românesc famelic, iar din actori oameni, pentru că actorul român a uitat, sau poate nu a ştiut niciodată ori nu a avut de la cine să înveţe, ca arta lui este cu, despre şi pentru viaţă. Simplu.
Moartea domnului Lăzărescu este o palmă dată după ceafă Morţii filmului românesc.
Moartea domnului Lăzărescu este o lumînare aprinsă nu pentru prohod, ci pentru sărbătoare.
Moartea domnului Lăzărescu este luarea în deşert a suspansului, pentru că deşi cunoşti finalul încă din titlu şi narativ vorbind fiecare secvenţă este previzibilă, filmul lui Puiu te ţine cu sufletul la gură, pînă la ultima răsuflare a lui Lăzărescu.
Naturalismul lui Cristi Puiu este greţos ca toată viaţa românilor din ultimele decenii şi cu toate acestea necesar, fără nici o urmă de gratuitate. Dimpotrivă, spre deosebire de toate celealte filme emfatice, văicăroase, declamative, filozofarde, false şi ipocrite deşi pretinse „din viaţă”, isterice şi pline de veninul regizorului ratat în propriul proiect, stupid „neorealiste”, năclăite, triste doar pentru a dezvălui secretul lui Polichinelle că sîntem un popor trist, lipsite de speranţă tocmai pentru că regizorul nu are soluţie, nici măcar pentru propria-i viaţă, darămite pentru propria artă, damnat să facă filme cu şi despre români (nu şi pentru!), deşi e evident că acest lucru nu îl face cu pasiune – dimpotrivă, spuneam, cinematograful lui Cristi Puiu este un cinematograf al speranţei. Pentru că este plin de viaţă, deşi vorbeşte (şi) despre moarte.
Cristi Puiu reuşeşte confirmarea necesară printr-un al doilea lung metraj valoros, după debutul de succes cu
Marfa şi banii. Moartea lui Lăzărescu îl face să plutească deasupra celor adunaţi la parastasul cinematografului românesc sau la pomana noii ordini construită politic de reprezentanţii „noii generaţii” căreia el nu îi aparţine nici formal, nici ideologic. Marea reuşită a lui Puiu nu este în faţa vechiului cinematograf, ci, dimpotrivă, în faţa imposturii care se păcăleşte singură prin trucuri formale şi ceea ce consideră a fi „modernism”. Spre deosebire de cei apropiaţi lui doar ca vîrstă, Puiu este născut cineast, nu făcut. Dacă închinăciunea ar fi o blasfemie, o plecăciune sinceră cred că merită acest apostol singuratic.” (
Lucian Georgescu, CLASS, aprilie/mai 2005).
