„Meseria noastră nu este un chin — nici dulce nici amar. E un privilegiu…”
„Oana, vino-ncoace să te prezint!” Eram în casa din strada Salcâmilor iar „ea”, o puștancă, trecuse prin încăperea luminoasă cu panoplie pe un perete întreg, în timp ce tata, Amza Pellea, dădea un interviu. Poate nu mi-aș fi amintit scena dacă nu vedeam panoplia. Pe alt perete, în altă încăpere luminoasă, din altă casă însă. Acum, ea, Oana Pellea, de zece ani actriță, îmi dă un interviu iar prin încăpere trece mama, Domnica Pellea. Să ne vedem de treabă. Ea, numai trece. O rog să revină. Să stea cu noi. O vreme, firesc, vorbim despre Amza. Apoi despre succesul japonez cu „Poveste de iarnă”, succes despre care atât de puțin s-a scris la noi... Apoi, intrăm în subiect ne apucăm să numărăm rolurile de film. Câte au fost, de la apariția din Concurs și până la rolul principal din Vulpe vânător — care i-a adus chiar Premiul de interpretare al Uniunii Cineaștilor. Sunt zece. Între ele și un rol într-un film german care nu a rulat la noi Omul cu un cercel în ureche. Apoi aflu că a doua zi începe filmările la Himera. Cu Stere Gulea. Și cu Vasile Vivi Drăgan ca operator („Foarte tare îl iubesc! Când este el Ia imagine n-am nici o grijă!”
) Apoi tot la Amza ajungem. Mă întreb cum i-a fost ei atunci, la început, pe când nu era decât „fata lui Amza Pellea”.
— Îți închipui cum s-au uitat la mine când am intrat în clasă! Dacă am trecut cu bine hopul ăsta, trebuie să-i mulțumesc doamnei Sanda Manu. De la bun început mi-a spus așa: „Tu ești fata lui Amza Pellea care e și profesor aici. Ca să nu se comenteze nicicum lucrul ăsta, te anunț de pe acum: dacă e de spălat podele, de golit scrumiere, de făcut curat în clasa, tu ai să faci. lar profesional, va trebui să muncești de două ori mai mult decât ceilalți. Să-ți fie clar!” Mi-a fost! Și a fost extraordinar. Mai târziu însă, chiar și specialiștii mult timp s-au uitat la mine doar ca la fata lui Amza Pellea. Și mie mi-a făcut o mare plăcere. lar după ce Amza a plecat, era chiar o mândrie să mă simt privită astfel. Nu mi-a fost o povară numele lui. Am fost fericită că e tatal meu și că mi-a lăsat o stachetă pusă atât de sus. Dacă într-o zi am s-o și sar, va fi extraordinar...
— Eu cred că ai sărit-o. Vorbesc de film. Vorbesc de personajul din Vulpe vânător...
— Eu știu!...
Vulpe ... e un film la care țin foarte tare. A fost o întâlnire extraordinară iar eu cred că în meseria asta, e ca în viață: mai important decât rezultatul este întâlnirea pe care o ai tu. Pentru mine, întâlnirea cu Stere Gulea a fost foarte importantă. E mare lucru să ai de-a face cu un om care crede în tine și așteaptă să găsești tu soluția. Lui Stere nu trebuia să-i demonstrez nimic. Noi „nășteam” împreună lucrul acela și asta a fost formidabil. Pentru că atunci când ții neapărat să demonstrezi, se alege praful de tot. E o lege aproape. Meseria noastră nu e „pe demonstratelea”. Știu bine asta pentru că, un timp, eu așa am crezut. Adică, am vrut să demonstrez. Că am talent, că pot să fac meseria asta, că sunt bună și nu mie voiam să-mi demonstrez, ar fi fost bine să fie așa, ci lumii întregi. Și e foarte greșit. Când vrei să demonstrezi cu orice preț, intervine un soi de agresivitate pe care cel din fața ta o simte. Ciulei mi-a spus-o extraordinar: „Ești foarte bună, dar vrei atât de mult să mă convingi că ești bună, încât eu nu mai stau pe marginea scaunului, cu sufletul la gură, ci mă las pe spetează. Mă retrag, pentru că îți simt agresivitatea. Simt că vrei să mă faci praf. Și nu mă faci!” Asta mi-a spus-o acum patru ani, pe scenă, la „Visul unei nopți de vară”. Și atât de limpede a fost, că am și înțeles. În general, din lucrul cu Ciulei care se întâmplă într-o zonă magică, a inexplicabilului, am înțeles atât de multe încât, pentru mine, a fost al doilea mare Institut. Tot de la el am aflat un lucru esențial și anume că, în meseria noastră, important este să te bucuri tu făcând-o. E ca un dar. Cum să faci cuiva un dar, fără bucurie?! Și Amza spunea asta, dar pe atunci eram prea mică să înțeleg... Acum știu: meseria noastră nu e un chin — nici dulce, nici amar. E un privilegiu. Privilegiul de a trăi mai multe vieți. Că noi o facem uneori în condiții materiale incredibile, că ne consumă, că ne costă este altceva. Dar e un risc asumat în momentul când ai ales. Cu toate necazurile și cu tot greul ei, e o meserie binecuvântată. Pentru mine este locul unde eu mă întâlnesc cu Dumnezeu. Cum să n-o socotesc un privilegiu? Să te bucuri și să-i bucuri pe ceilalți nu e un privilegiu? De-asta spun că încrâncenarea de a demonstra nu e bună. Nu poți să aduci bucurie cu încrâncenare. Din păcate, în secolul nostru ne-bun și nebun, toată lumea vrea să demonstreze ceva: că e deștept, că e talentat, că e valoros, că are dreptate. Noi ținem morțiș să trăim făcând valuri în jur. Și uite, când a plecat
George Constantin care a fost unul din puținii oameni din lumea asta, și din meseria asta, care nu a vrut să facă valuri, a făcut un val imens și a lăsat în urma lui un gol imens. Sigur! Meseria noastră este de vânzare, într-un fel. Dar oricum, dacă ești bun, spectatorul „te cumpără” și fără să faci valuri. Se vede. Se simte. Așa cred. Nu este important dacă ajungi primul la finalul cursei, ci cum ajungi. Dacă pe parcurs ai pus piedici sau ai dat din coate, publicul vede și nu te iartă. Amza spunea: „Dom'ne, cel mai important în viață este ca seara, când mergi să te culci, să știi că în ziua aia ai avut obrazul curat”. Avea dreptate. Acum știu și eu că așa este!
— Să fie publicul atât de sensibil la calitățile morale ale unui actor?!
— În cele din urmă, da! Publicul greșește de multe ori, dar nu întotdeauna. Vreo doi, trei ani după '89, în teatru, am suferit ca un câine când vedeam că se râde la un prim nivel de umor. A fost, cred, o nevoie organică de râs. Acum însă, încep să recunosc publicul acela de care mi-au vorbit toți cei mari, începând cu Amza. Este un public minunat! Și în fața lui nu mai am nici o scuză. Dacă într-o seară sala nu merge cu mine, eu sunt de vină. Transmit o stare proastă, poate pentru că în ziua aia am gândit urât și mi se raspunde pe măsură. lar când vreau, cu tot dinadinsul, să fie bine, „să le rup gura”, cum spunem noi, e cel mai rău. Atunci îmi rup eu gura, în mod sigur. Sigur că asta ține tot de dorința de a demonstra și aici probabil că un rol a jucat și ștacheta pusă de Amza atât de sus. Mă vedeam obligată să o sar. Era datoria mea, nu? Mi-au trebuit câțiva ani să înțeleg că el a pus stacheta unde am găsit-o eu, din bucurie. Deci, eu acum lucrez ca stacheta să se ridice de la sine. Prin bucurie. De fapt, asta ar fi „ștafeta” de dus mai departe. Noi toți avem de dus mai departe câte o ștafetă. În primul rând noi, toți, trebuie să ducem mai departe ce au început Ei. Numai să putem. Numai să ne țină baierele! Nu-i simplu. Au fost atât de mari! Și atât de năpăstuiți. Noi suntem, totuși, o generație norocoasă. Generația sacrificată au fost ei. Mari, imenși actori, nu o dată s-au irosit în roluri de nimic. N-au avut un destin artistic pe măsura valorii și dăruirii lor. Și uite-i cum pleacă, unul câte unul, și pleacă amărâți... Singurul moment când s-a făcut ceva pentru o actriță uriașă ca
Gina Patrichi, a fost „la final” când i s-a acordat Premiul UNITER. Ar trebui să-i pupăm mâinile lui
Caramitru pentru gestul ăsta! Toată lumea spunea: „Cum să-i dăm premiul acum? O să creadă că i-l dăm pentru că e bolnavăl O să fie jignită...” Caramitru însă nu s-a lăsat și bine a făcut! Zece minute toată sala a aclamat-o, în picioare, plângând, urlând, „Bravo Gina!”, „Te iubim Gina!” și ea era fe-ri-ci-tă. Dar Gina a meritat premiul ăsta de hăăt când! Ca și George... Actorii sunt niște ființe foarte ciudate. Cei mai mulți nu cred că sunt iubiți, când ei au atâta nevoie de dragoste. Dragostea e combustibilul lor... Din păcate, mai întotdeauna, statuile se înalță după ce artistul a plecat...
— Ce imagine clară ai despre meserie și despre cei din jur! Mă întreb cum arată imaginea ta despre tine... Cum te vezi?
— Uite că nu mi-am pus întrebarea asta. Poate nu am încă o imagine formata. De fapt, am senzația că abia am început, încă tatonez. Știu că pot mai mult decât am făcut, nu știu până unde. Știu că „ard” prea tare și știu, de la Gina și de la George, că nu e bine. Că meseria asta nu trebuie făcută „până-n prăsele”. Trebuie să dai doar senzația că o faci „până-n prăsele”, dar să ai tot timpul un pas în spatele tău. Ar trebui sa învățăm de la școala americană de film „șmecheria” asta. Dar e complicat. Depinde și de structură... Mie, structura asta îmi lipsește... Mai știu că-mi place să fiu pe scenă sau în fața aparatului de filmat. Acolo sunt eu. Între timp, fac față. Caut să nu încurc lumea și să nu fac prea multe prostii. Dar trăire „sută la sută” este când bate gongul sau când se spune „motor”. Și, probabil, un fel de a trăi, „sută la sută” va fi când o să am un copil. Nu știu de ce, dar cred că după ce o să-I am, o să fiu de zece ori mai bună actriță...
— Ai vrut foarte tare să fii actriță, nu-i așa? Ce-a spus Amza? Actorii nu sunt prea fericiți când copiii le calcă pe urme...
— Ce să spună, săracul? La ora aceea mai și graseiam. „Cum să te faci tu actriță cu «r»−ul ăsta?! Când ai să spui tu graseind: «Tovarășe președinte am venit cu tractoru' și am terminat aratu'. Raportez!»... Că tu, fata mea, asta ai să joci! La cooperativă, cu sapa în mână și graseind! O să râdă și curcile de tine”...
Râde cu toți dinții, dar ochii i s-au umezit. Mă uit la chipul ăsta fabulos de Actriță, pe care a încremenit, parcă, o expresie jumătate râs, jumătate plâns și mă gândesc că, poate, Amza ― acolo unde e ― nu regretă că a lăsat-o să-i calce pe urme. O face cum trebuie: cu
dăruire și cu bucurie. O face ca el.
