„În meseria asta ai o singură soluție: Să fii unicat!”
Avem întâlnire la trei după amiază. Puțin stânjenit și cu aerul cuiva gonit de la spate, apare la „două'șpe trecute fix”.
E cam devreme, nu? Te rog să mă ierți. Am avut o «fereastră». La unu iar am curs. Te superi?
Nu mă supăr.
Habar n-ai ce înghesuit sunt: ieri am venit de la țară, mâine plec înapoi.
Spune: „la țară”, cum ar spune „la filmare”. Care țară?!
La mine, la Vlădești. Am acolo un petic de grădină și am pus și eu o temelie...
Ca în „Vânătoarea de vulpi”...
Exact! Numai că eu chiar îmi fac o casă. Nu o vilă, nu te speria. O casă țărănească, pe structură de bârne, mai înaltă, așa, și cu pridvorul deschis pe trei laturi. În stilul caselor din zonă, pe cale de dispariție din păcate. Lumea s-a dedat la alte gusturi... Meșterii s-au cam mirat când au văzut ce le cer să faca. Numai unul a fost de acord cu mine și a zis că-și face și el una la fel. M-aș bucura... Oamenii din sat s-au mirat și ei: „Dom'ne, veniți să stați aici la țară, cu noi?” „Nu”, „Păi atunci de ce mai cheltuiți niște bani?”
Chiar de ce?
În primul, rând casa asta va însemna o copilărie superbă ― cum am avut și eu ― pentru copiii mei. Vreau să-i „arunc” în natură ca într-o apă. Să învețe să se descurce. Singuri. Nu există pedagog mai bun decât natura. O știu din propria experiență. Contactul cu natura este esențial. Îți dă o generozitate anume și o deschidere față de tot felul de lucruri, dușmani sau întâmplări potrivnice, pe care viața ți le pune în față „mai târziu”. Altă putere ai să le înfrunți și să le învingi, dacă ai șansa să le cunoști „de mic”. Asta e singura moștenire pe care pot eu să o las copiilor. Alte averi n-am. De fapt, casa asta e un pretext pentru tot felul de bucurii. Pretext pentru un eleșteu, de exemplu ― vreau să trag un braț din gârlă că-i aproape, și fac un eleșteu. Pentru baie, pentru pescuit. Mai încolo, așa, am să cumpăr și niște cai, așa că, în „zonă” o să umblăm călare sau cu șareta. Deocamdată, vara am să înjgheb acolo niște mini tabere pentru prietenii copiilor mei. Copilăria solitară n-are nici un haz... Uite de ce fac eu „casă la țară”...
Spune-mi te rog, cum ajunge cineva atât de îndrăgostit de natură să-și aleagă o profesie atât de citadină?
Naiba știe ― vorba lui Tolstoi. Nu pot spune c-am simțit o chemare irezistibilă. A fost ca o alunecare tipologic vorbind ― din tiparul unui băiat cuminte și ascultător care nu întorcea vorbă nimănui drept care era iubit de toată lumea. S-au speriat toți când mi-am anunțat ― timid, dar ferm ― intenția de a da la actorie. Ca și cum înnebunisem. Nici acum nu știu ce m-a apucat. Poate pentru că un profesor mi-a zis într-o zi „Tu ai fi bun să dai la Teatru” și eu l-am luat în serios credeam în profesori ca în Dumnezeu, că așa învățasem eu că trebuie... Pe urma, aceIași profesor, la jumătatea clasei a Xl-a, m-a pus să spun o poezie într-un montaj literar. „Jurnalul Annei Frank”. El mi-a ales-o... Se vedea că-i lipsea „piesa” asta din repertoriu. Eu am spus-o și am luat premiu cu ea. Poate că efectul întâmplării mi-a luat puțin mințile. Lumea a început să se uite la mine altfel, fetele din clasele sportive, niște superbe, care până atunci treceau pe lângă mine cum treci pe lângă un stâlp, au început să îmi vorbească, mai eram și îndrăgostit de o fată foarte frumoasă ― abia știam cum o cheamă, dar o iubeam platonic, firește, și se vede că toate fleacurile astea, la un loc, m-au împins să fac „nefăcutul”. Mirarea mare a fost când am și luat examenul. M-am mirat și eu. Eram un băiat banal, foarte timid și de o emotivitate ieșită din comun. În plus, nu mă pregătise nimeni. Nici eu nu știam ce caut printre băieții ăia siguri de ei, pregătiți, para-meditați și care se uitau la mine cumva de sus și cu un pic de dispreț: „Cine mai e și ăsta și ce vrea el?” Ei, în această luptă a mea cu o lume de care îndrăznisem să mă apropii, fără să fiu chemat, mi-a folosit imens educația pe care mi-a făcut-o natura. Am rezistat tuturor ironiilor din jur, pentru că nu le-am considerat nedrepte. Nu le-am contestat. Asta a fost forma mea de rezistență. Și n-aveam decât o singură soluție. Să depășesc momentul și să învăț această meserie pentru care nici structural, nici ca educație nu eram pregătit. Iar ca principii morale mi se întâmplă, uneori, s-o detest. Pentru doza ei de fals un pic prea mare pentru puterea mea de a suporta falsul. Se zice că eu sunt un actor natural. Un profesionist al firescului. Pare un paradox, dar firescul se învață. Adevărul este că asta a fost singura zonă neacoperită în care m-am putut manifesta. Eu, în tiparele tipologice obișnuite, nu intram nicicum. Nici măcar în tiparul comicului „din plin” zona lui Mihăiță sau a lui Mălăele și Mălaimare mai târziu. Norocul a fost că mi-am dat seama la timp și, în loc să mă consider un geniu neînțeles ― studenții de azi au tendința asta ― m-am străduit să-mi fac un loc pe posibilitățile mele. Eu încerc să-i învăț pe studenții mei în primul rând să-și evalueze exact posibilitățile. Studentul trebuie „pus în situație”, ca să se poată înțelege pe sine și să tragă concluziile necesare lui. Deci, el trebuie să fie factorul activ la un curs. Dacă studentul e un factor pasiv care judecă, pune note și dă verdicte asupra profesorului ― se și spune „Ce examen bun a avut profesorul Cutare”! ― n-am făcut nimic. Pentru că cea mai mare prostie venită din partea unui student este infinit mai valoroasă, pentru formarea lui profesională decât orice „deșteptăciune” emisă de profesor. La cursul meu... Apropos! Cât e ceasul? Trebuie să plec! Vin la trei.
Fereastra a doua deci. Spuneai: „La cursul meu”. De fapt, cum arată cursul tău? Predai actorie...
Actorie de film da, dar în sistem Atelier. Cu toate secțiile la un loc — actorie, regie, operatorie. Ei își fac mici echipe de filmare, filmează, vedem imediat pe Video ce a ieșit și, împreună, cântărim ce e bine și ce nu. Ei înșiși văd când sunt mai buni decât ceilalți și mi-o spun. lar eu le-o recunosc. Dacă e' bun, trebuie să știe ca să poată deveni și mai bun. Le spun și când nu sunt buni. Ca să încerce să devină. Pe ei metoda asta îi pasionează. Nu am scaune câți studenți vin la curs. Și asta nu pentru că sunt eu grozav, ci pentru că ei găsesc acolo un spațiu în care se pot manifesta liber. Au șansa de a se cunoaște pe ei înșiși ca personalități distincte. În meseria asta nu ai altă soluție decât să fii unicat. lar unicat nu te face nimeni. Ai datele? E bine. Profesorul te poate ajuta să le cultivi. Să te desăvârșești. E pasionant și pentru mine...
N-ai vrea să vorbim puțin și despre „unicatul Mircea Diaconu”? N-ai jucat mare lucru în ultima vreme. Nu ți-e dor? Ce-ai de gând?
Eu, acum ca actor de film ― pentru că în teatru joc de o vreme într-o piesă extraordinară „Ghetou”, și e un mare succes ― ca actor de film deci, sunt destul de ratat. E o doză de ratare în tot ce se întâmplă în jur de vreo patru ani încoace probabil, îmi asum și eu o parte a ei. Filme se fac puține, piața naționaIă e restrânsă, în schimb s-a lărgit piața prestărilor. Așa că bieții actori români care sunt foarte buni sunt nevoiți să accepte tot felul de rolișoare în filme de mâna a șaptea, uneori. Eu nu am vrut să mă înscriu în goana asta după rolișoare. Sau n-am putut. Sigur că mi-e dor, enorm de dor să joc într-un film. Dar aici sunt mai multe de spus. în primul rând, după cum vezi am încărunțit. Nu mai pot juca băieți simpatici și timizi ca cei din Mere roșii sau Filip cel Bun. Deci, trebuie să-mi schimb emploi-ul. Aștept propuneri... Și cum ele nu vin, cred că voi fi nevoit să-mi iau soarta în propriile mâini. Trebuie să-mi depășesc starea de actor cuminte, discret și modest care nu supără pe nimeni și așteaptă să fie folosit. N-am încotro. Deci, va trebuie să „provoc” eu întâmplarea. Trebuie să scriu scenarii, să-mi găsesc un regizor, să formăm o echipă și să facem film. Cum am șansa să cunosc, cu o clipă mai devreme, viitoarele valori ale cinematografiei, aș putea include în proiectul meu tineri de foarte bună calitate în care cred, pentru că-i cunosc și ca oameni, și ca artiști. Ar fi și o formă de a-i ajuta să se lanseze. Cineva m-a întrebat de ce nu fac regie. Ideea fiind că, „uite, ți-au izbutit atâtea în actorie, ar fi momentul să faci și tu un pas mai departe”. Ca și cum regia ar fi o treaptă superioară actoriei. Nu vreau să fac regie, exact, pentru că sunt un actor destul de bun. Îmi place actoria, mă încântă, relația mea cu publicul îmi dă destule satisfacții. Nu divorțezi de o soție bună și credincioasă. Iar eu nu am de ce mă plânge de soția asta a mea, care este actoria. Și nici bigam nu pot fi...
lartă-mă, de unde bani? Filmul costă...
Să nu mi-o iei ca lipsă de modestie sau ca un atac la adresa regizorilor, dar să știi că spectatorii investesc multă dragoste și încredere în actori. lar printre ei sunt și oameni cu bani. Cu mulți bani. Unii s-au oferit chiar să mă finanțeze. N-am acceptat, pentru că nu m-am simțit „copt”. Am eu multe defecte și multe tâmpenii în cap ― omul meu de încredere, care este Diana, nevastă-mea, mi le-a semnalat demult — dar inconștient nu sunt. Și nici iresponsabil... La urma urmelor, cred că pauza asta mi-a prins bine... Acum chiar trebuie să plec! Nu te superi. Ți-am spus destule...
Mi-a spus, e drept. Nici n-o să am loc pentru toate. Și totuși, ceva mi-a lipsit tot timpul discuției. Cred că mi-au lipsit mirările candide de băiat cuminte și timid. Se vede că Mircea Diaconu cel de azi nu se mai miră de nimic.