„Şi eu am trăit, multă vreme, în iluzia că sunt un om trist când, de fapt, eu mă bucuram în mod real de viaţa mea. Până am înţeles că nu e nimic nobil în a fi trist şi nimic ruşinos în a fi fericit...”
Ne-am refugiat într-o prea frumoasă sală de recepţie a Teatrului Odeon, în drum „spre”, am trecut chiar pe lângă loja din care am văzut „Richard...” (în picioare, strivită între o spetează de scaun şi uşă). Atmosfera ar fi prielnică unui început pompos, de tipul: „stau de vorbă cu Richard al III-lea,” dar în „sonorul” ei pătrunde, victorios, un zgomot teribil de pick−hammer. În jurul Teatrului se fac „lucrări”. Richard al III-lea aşază ceştile cu cafea pe masă, apoi se duce să închidă ferestrele. „E mai bine, nu?”
E mai bine, da. Oricum, începutul acela nu se potrivea. Prezenţa, numai linişte şi amabilitate sub care vibrează, abia perceptibil, un orgoliu „bine temperat”, impune un singur personaj: Marcel lureş. Actorul — în fine! — folosit cum se cuvine, în teatru ca şi în film. În timp ce tocmai cucerea publicul londonez cu „Richard...”, la Cannes — mi s-a spus — Generalul Ipsilanti din O vară de neuitat făcea senzaţie, iar absenţa interpretului din Festival era viu comentată. În acelaşi timp, pe ecranele de „acasă”, el putea fi văzut în Somnul insulei iar undeva, pe ecranele lumii, probabil rula Interviu cu un vampir debutul lui internaţional. Totuşi, să treci de la „Richard...” la un vampir — „Unul din cei 20 care bântuie filmul” —
precizează râzând, este o „încercare”. Sau nu? „Aş fi putut refuza. Nu m-a obligat nimeni să accept. Dar eu trebuia să debutez. Trebuia să se audă de numele meu în compania unor actori ca Tom Cruise, Brad Pitt, Banderas şi a unui regizor ca Neil Jordan — nume mare în cinematografia britanică...”
Generalul Ipsilanti a venit după vampir? „După, da. Şi mi-a picat bine. Teribil personaj! Complet nebun. Superb. Cu el, am intrat din nou în «strânsoarea de valoare a filmului românesc». Şi acum vorbesc de relaţia mea cu
Pintilie.”
Dar relaţia cu o echipă străină? Şi cu „monştri sacri” ai fiImului modern? Dar experienţa lucrului altfel decât „acasă” cum a fost?
— Asta chiar a fost o experienţă! Ei au foarte mulţi bani, se ştie. De aici li se trage un fel de complex al eficienţei. Programul începea la patru şi jumătate dimineaţa şi se sfârşea la zece seara. Hrăniţi la echipă, cazaţi la un hotel super−lux, maşină şi şofer personal la dispoziţie — un regim absolut egal cu al „principalilor”. E o problemă de „sistem”. De lucrat, se lucrează foarte tehnic. În spatele camerei de luat vederi — ultimul răcnet — există o reţea video, cu circuit închis, pe care poţi să vezi tot. Aşa încât actorul poate spune: „Asta nu-mi place, mai filmăm o dată”... În general, „acolo”, într-o echipă, există două sute de oameni care protejează munca actorului. „Acolo”, un actor face criză de nervi, te dă în judecată dacă îi pui în braţe un text nou cu o seara înainte de filmare. Se simte „agresat”. N-are timp să gândească. N-are timp să creeze. El este obişnuit să repete o săptămână, pentru cinci minute de filmare. La „ei”, condiţia principală este ca actorul să fie re-la-xat. La noi, actorul trebuie să fie agresat şi este! — în ideea că numai aşa obţine el starea. El obţine, într-adevăr, o stare, dar nu de creaţie, ci de... draci. Aici e marea confuzie, cred... Noi încercăm, chinuindu-ne la filmare, să dăm măsura chinului nostru existenţial în „operă” şi nu se poate! Credeţi-mă! Nu e de mirare că filmele noastre arată cum arată...
— De ce nu vă place cum arată filmele noastre? Şi chiar toate?!
— Aici nu e vorba de „plăcut”, ci de o realitate. lar realitatea — o parte a ei, cea mai gravă — este că filmele noastre nu au concluzie. În cel mai bun caz ele arată. Sau „iau atitudine”. Mai puţin Veroiu care, în
Somnul insulei, propune şi o concluzie, ceilalţi — şi sunt cei mai buni, cei mai mari, ţineţi cont de asta! — Pintilie,
Piţa,
Gulea,
Daneliuc se mulţumesc să ia atitudine. Atât. Pe mine însă, mă interesează să aflu dacă, după ce am suferit, ne-am bucurat, am putut sau nu să iertăm, există o concluzie. Îmi doresc nespus să joc într-un film — sau într-o piesă — care să ne propună lumii aşa cum suntem: nişte individualişti şi nişte însinguraţi incorigibili care au trăit două sute, o sută, cincizeci de ani — ultimii — înveliţi într-un fel de „mantie” a românismului. Să mi se spună, clar, că în acest popor pot co−exista bancul cu Ştefan cel Mare care zice: „Băi! Nu fiţi nesimţiţi! Veniţi, bă, că avem o bătălie mare cu turcii!” şi realitatea, faptul că au murit 1.600 de oameni la Revoluţie! Vreau să mi se spună că noi existăm între „sentimentul românesc al fiinţei” — de la Noica cetire — demenţa mistică a lui Ţuţea şi bancurile de ultimă speţă cu Ştefan cel Mare. Că noi, ca popor, între asta suntem. În zona asta ne mişcăm. Dar să-mi spună odată cineva, clar: aşa suntem!
— Eu cred că este exact ce tot încearcă să spună regizorii pe care i-aţi numit... Aş prefera să vorbim despre dumneavoastră. Ce credeţi că ar trebui să faceţi acum? Sunteţi în plină glorie. Multe vă stau în putere. Puteţi — chiar puteţi să vă alegeţi „drumul”.
— Acum — vorba lui
George Constantin — ar trebui „s-o iau uşor...” Toţi ar trebui „s-o luăm mai uşor”... Vedeţi, noi am trăit multă vreme în iluzia „eroismului−cu−orice−preţ”. Pentru mine, noţiunea asta în sensul ei consacrat, nu mai are nicio valoare. Eu, acum, cred în eroul liniştit. Şi nu e vorba de liniştea−pasivitate, ci de liniştea−conştientă de sine şi capabilă să se transmită ca atare. Să se propage. Noi, ca popor, suntem foarte trişti. Nişte trişti−băşcălioşi. Sau nişte băşcălioşi trişti. Dar asta este o formă. Un tipar. Nu se poate să fim numai aşa! lar noi ne purtăm ca şi cum ne-ar fi ruşine de ceea ce trăim şi bun, bine, frumos, bucuros, fericit... Şi eu am trăit, multă vreme, în iluzia că sunt un om trist când, de fapt, eu mă bucuram în mod real de viaţa mea. Până am înţeles că nu e nimic nobil în a fi trist şi nimic ruşinos în a fi fericit... Şi am înţeles asta cu ajutorul altor oameni. Şi aici se ascunde „o parte slabă” a noastră, ca popor. Noi ne închipuim că suntem singuri şi nimeni nu ne poate ajuta. Nu-i adevărat. Ajutorul există şi el este în „ceilalţi”. Nu-i nicio filosofie aici, credeţi-mă! E suficient să trăieşti în real; să vezi că un om înfloreşte când îi dai „bună dimineaţa” cu lumină în ochi şi se întunecă dacă eşti trist sau agresiv. Ai de ales, nu? Ce vrei să provoci în „celălalt”. Atât! Sigur răul, suferinţa, moartea există. În fiece clipă mor oameni, dar exact în aceeaşi clipă se nasc oameni. Pe mine trebuie să me intereseze ce se întâmplă cu cei ce se nasc. Memoria celor care nu mai sunt o păstrez, oricum, în mine. „Ei” sunt cu mine. George, Gina... Şi cu cât înaintez în timp şi în meserie, tot mai bine înţeleg în ce măsură deriv din, „ei”. Există mulţi actori acum, în România, care au ajuns la credinţa asta că „Ei” sunt cu noi, ne veghează, ne protejează, ne ajută, ne dau din forţa lor. Continuăm să existăm împreună şi faptul că o ştiu e ceva foarte bun pentru mine. Dar la acest ceva nu se poate ajunge decât cu sufletul. Mintea nu rezolvă nimic — sau aproape. Dacă mai e şi prost antrenată ea cade în propria cursă: gândirea circulară. Gândirea care îşi ajunge sieşi, gândirea suficientă. Dintr-o asemenea gândire se poate naşte orice — mai puţin bucuria. Mai puţin lumina în suflet. Mai puţin, deci, tot ce propagă binele şi „ţine” lumea... N-am deloc o viziune mistică. Dar cred în ceea ce se cheamă „morala creştină”. Şi mai cred într-o formă de esoterism fundamental, pentru că aparţine spiritului... Ca să ajungi „acolo” e un drum lung. lar pe drumul ăsta noi, actorii, nu suntem decât o treaptă. Cea mai de jos, poate, dar o treaptă, totuşi... Actorii sunt şi ei un fel de Apostoli... Ai spiritului... Nu este o credinţă care poate face un actor fericit?
— Dumneavoastră, oricum sunteţi un actor fericit. Sunteţi fericit şi ca „fiinţă umană”, pur şi simplu?
— Da. Pentru simplul motiv că exist, mă trezesc dimineaţa şi văd soarele, sunt fericit... Pe timpul când credeam că sunt un om trist, n-aş fi putut spune asta. Între timp am aflat mai adânc cine sunt, cum sunt şi am învăţat să mă accept aşa cum sunt...
— Să vă întreb cine sunteţi? Cum sunteţi?
— ...Sunt eu însumi. Toţi suntem noi înşine, nu toţi avem norocul să o recunoaştem. Nu putem recunoaşte decât ceea ce am reuşit să înţelegem... Uita-ţi-vă ce ni se întâmplă acum: avem o libertate dăruită de cei o mie şi... de morti, da? Acum, pentru că „în timp” au fost sute de mii, milioane. Câţi oameni mai trebuie să moară, pentru ca să înţelegem că libertatea nu este o insignă pe care ţi-o pui în piept, ci o stare a spiritului care se înţelege pe sine şi se bucură de ceea ce înseamnă el şi de ceea ce poate să producă el, bun, frumos, folositor...
— Domnule lureş, chiar nu puteţi vorbi numai de dumneavoastră?!
— Dar tot timpul am vorbit despre mine! În felul meu...
Tot timpul — adică trei ore — a vorbit în acest fel „al lui”, plecând mereu de la sine spre ceilalţi, spre noi, toţi; despre norocul lui de a fi actor la „Odeon” şi cum a înviat Teatrul de când îl are director pe Dabija (din păcate nu-I mai are n.n.); despre „marele Pintilie" şi cum ştie el, ca nimeni altul să organizeze „balamucul” numit o filmare; despre „Societatea românească dintotdeauna clădită pe ideea de pedeapsă”; despre cum trebuie să te ierţi mai întâi pe tine, ca să-i poţi ierta pe ceilalţi; despre cum nu reuşim să ne înţelegem, pentru că nimeni nu vrea să tacă, o secundă, ca să audă ce spune celălalt; despre încăpăţânarea oarbă de a repeta experienţele falimentare; despre focile din Insulele Galapagos care se chinuie, de mii de ani, să vâneze o specie de peşti imposibil de vânat pentru că se „ascund” în ei înşişi, adlcă, într-un „banc” de 40.000 de exemplare. Era un exemplu de obstinaţie. El se gândea la foci. Eu m-am gândit la solidaritatea inteligentă a peştilor. Într-o discuţie cu Marcel lureş fiecare idee se deschide spre altă idee. La nesfârşit...
