„Rolul vieţii mele este însăşi viaţa mea”.
— Dorel Vişan, vreţi nu vreţi, asta-i situaţia! lar aţi făcut „rolul vieţii”. Ce credeţi, aşa este sau avem de-a face cu un tic de exprimare în aprecierea unei mari reuşite? Şi, la urma urmelor, câte roluri ale vieţii poate face un actor într-o viaţă?
— Ştiţi cum e? După Maiorul din
O lacrimă de fată toată lumea a spus: În sfârşit! Dorel Vişan şi-a făcut rolul vieţii! Asta e! Cam astea ar fi posibilităţile lui... Pe urmă au venit altele — cel din
Baloane de curcubeu şi, mai ales,
lacob iar acum
Senatorul... Dumnezeu ştie! Ce cred eu... Eu cred că rolul vieţii mele este însăşi viaţa mea. E un rol mai complex care ţine de tot ce am făcut şi fac. Rolurile jucate nu sunt decât nişte vârfuri. Aţi văzut vreodată o electrocardiogramă? Acolo sunt patru rânduri de semne şi fiecare are sensul lui. Vârfurile în sus, în jos, pauzele — fiecare are un sens. Tot aşa în viaţa unui artist fiecare rol e un „semn” care spune ceva despre starea lui în acel moment. Ziceam că viaţa unui artist este un rol mai complex, pentru că artistul este, trebuie să fie, o fiinţă complexă. El vede şi aude mai mult decât ceilalţi. E o chestiune de antene. Dacă nu le are nu se mai poate numi artist, ci un om ca oricare altul... Artistul e un animal ciudat. Un animal de apă care trăieşte pe uscat şi vrea să zboare... Într-un fel, el vrea imposibilul. Cred că e cel mai frumos lucru. Pentru că dorul de imposibil tot de artă şi artişti ţine, nu? Numai că, aceste „evadări” pe care le facem printr-un zbor pe care uneori doar ni-I închipuim, alteori îl facem cu adevărat — cum este „zborul” meu din
Senatorul melcilor — nu ne eliberează niciodată de crucea noastră pe care o avem de dus până la capătul zilelor. Zburăm cu ea şi ne întoarcem cu ea în existenţa noastră de zi cu zi. În noi înşine. Deci, noi nu facem decât nişte meandre care, uneori, se întâmplă să ne îngreuneze drumul nostru cel drept... Nici nu ştiu cât de drept este el, din moment ce se face din suişuri şi coborâşuri şi din multe curbe câteodată atât de strânse încât par să formeze un drum drept. Par... De fapt, drumul ăsta pe care-I facem noi are un singur rost: de a ne regăsi pe noi înşine. Şi poate că uneori ne regăsim prea târziu. Eu cred în Destin. Deci cred că omul are drumul lui dinainte stabilit. El poate doar să facă ocoluri mai mici sau mai mari şi, făcându-le, să acumuleze experienţă. Eu unul cel puţin mi-am dat seama că în ultima vreme am acumulat extraordinar de mult. Pentru că am făcut destule roluri — chiar dacă unele mici — în filme importante: Creangă în
Un bulgăre de humă; şi
Undeva, în Est,
Rămânerea şi
Drumul câinilor sau
Cel mai iubit dintre pământeni. Şi am mers pe mâna unor regizori buni, serioşi —
Mărgineanu,
Demian,
Marinescu... Dar un artist, care strânge în el cât am strâns eu în ultima vreme, nu se poate desfăşura sau „descărca” decât pe un teren larg. Acolo îşi poate folosi el pe deplin posibilităţile. Eu, în
Senatorul melcilor, m-am simţit ca un om care are şansa să se dezlănţuie, să-şi descarce „sacul” după o perioadă în care a văzut şi a auzit multe, dar le-a tăcut... şi acelaşi lucru l-am simţit şi la
Daneliuc — în toate filmele pe care le-a făcut el după '89, nu doar în
Senatorul — şi l-am simţit şi la partenera mea,
Cecilia Bârbora. Nu întâmplător am atins noi „punctul maxim” de comunicare, acela ce nu este dat în fiece zi şi cu oricine. Cred în Cici Bârbora cum cred în mine şi o apreciez ca pe un om foarte preocupat de această meserie — sau îndeletnicire, că e ceva ce depăşeşte stadiul de meserie, pur şi simplu. În îndeletnicirea asta a noastră nu poţi să învingi decât dacă eşti foarte preocupat. Şi tot timpul ocupat. Fără pauze. Ca o stare de veghe, aşa...
— Dumneavoastră o aveţi, ştiu. Din interiorul ei aţi putea să explicaţi puţin personajul numit Senatorul? Nimeni, în afara regizorului, nu-l cunoaşte mai bine. Cine este şi ce vrea el, de fapt?
— Senatorul este un om politic, nu? Deci implicat şi răspunzător de „bunul mers al lucrurilor”. Numai că el nu se implică deloc în acea lume pe care tot timpul o îndeamnă: „Implicaţi-vă! Rezolvaţi, că sunteţi responsabili! Aţi fost aleşi să fiţi responsabili”! Uită că cel mai important ales, deci primul responsabil, este chiar el... Cred că Daneliuc a „prins” foarte bine starea asta care există în societatea noastră, azi. O societate care nu ştie ce face cu libertatea ei, drept care o foloseşte adesea pe invers, o societate care nu simte coeficientul de responsabilitate ce revine fiecărui membru al ei. Cu atât mai mult fiecărui „ales”, oricât de mare sau mic ar fi el, ca funcţie...
— Numai atât să fie? Gândiţi-vă, totuşi, că toată nebunia este declanşată de „pohta ce-o pohteşte” Senatorul: el vrea să mănânce melci. Nu sarmale, nu purcel de lapte, nu pui. Melci. lar conflictul local — latent — la „vânătoarea de melci” izbucneşte...
— Multe catastrofe mari pornesc dintr-un asemenea fleac aruncat aşa, fără nicio intenţie de a face rău... Sigur că, la ora asta la noi, există mulţi senatori care ar mânca melci. Pentru că, puterea şi funcţia aferentă îl schimbă pe om. Îi modifică modul de a fi. Numai cine ştie că „funcţia de putere” este ceva provizoriu, vremelnic, nu poate fi modificat... Cineva spunea că, dacă fiecare om s-ar gândi măcar trei secunde pe zi că este muritor, lumea ar fi cu mult mai bună. Din păcate, omul nu se gândeşte la „murirea” lui decât atunci când dă de necaz. lar omul ajuns într-o funcţie înaltă — de regulă — nu se gândeşte că odată şi odată va trebui să şi coboare de acolo... Se crede veşnic. Poate că şi în capul Senatorului „meu” există ideea asta. Deşi el este un om oarecare. Scos din „funcţie”, ar fi un om oarecare — şi poate nu rău. Eu i-am lăsat „portiţa” asta. Nu ştiu dacă se simte, dar eu i-am lăsat-o. În final. Pentru mine este important dacă în conştiinţa, sau în sufletul lui, s-a mişcat ceva. Dacă a înţeles sau nu că poate nimic nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi implicat el, în loc să-i îndemne pe ceilalţi să se implice, dacă ar fi intervenit el în împăcarea oamenilor, în loc să le tot ceară să se împace... Dar ştiţi care-i necazul? Noi ne-am obişnuit să învârtim vorbele. Noi, ca popor. Până acum cinci ani le învârteam într-un sens, acum le învârtim invers... Dar vorbele tot învârtite rămân... Caragiale spunea într-o scrisoare către Eminescu: „Noi suntem aşa cum suntem şi mi-e teama că nu ne vom schimba niciodată”. Teamă mi-e şi mie că avea dreptate Caragiale. Pentru că noi suntem un popor la „răscruce de vânturi” peste care mulţi au trecut, şi prieteni, şi duşmani şi de la fiecare am luat câte ceva şi nu întotdeauna ce era mai bun... Dar n-aş putea spune că ne-am depersonalizat. Cred, mai degrabă, că ne-am creat o personalitate mai complicată, aşa, de oameni ce stau cu „crâşma-n drum” şi care, din pricina asta, ar trebui să trăiască într-o permanentă stare de veghe. Or, aici e baiu: noi nu avem o stare de veghe. Avem doar crâşma-n drum şi cântăm de zor în ea... Starea de veghe rămâne în sarcina artistului.
Pentru că el este, cum spunea bătrânul Shakespeare, „ochii şi urechile vremii sale”. lar dacă tu, artist, nu-ţi întipăreşti bine în văz şi în auz vremea ta, rămâi nepregătit să o redai, atunci când ţi se oferă şansa... După mine, Daneliuc este un artist în stare de veghe. De asta poate face filmele pe care le face, aşa cum le face... Despre
Senatorul melcilor ne-ar trebui vreo trei interviuri ca să-I desluşim cum se cuvine, atât este de plin cu de toate. Pentru că filmul ăsta are şi duritate, şi subtilitate, şi durere, are şi metaforă — aşa „realist” cum este el — are şi căldură, şi ură...
Dar ura asta, care ne pândeşte din toate părţile, Daneliuc o transformă într-un fel de indicator de drum spre toleranţă. Chiar dacă nicio clipă nu vorbeşte explicit despre toleranţă, şi nimeni nu este tolerant în filmul său, ea există şi mi se pare foarte important că există. Pentru societatea noastră de azi toleranţa este foarte importantă... Nimeni nu e perfect. Toţi suntem făcuţi din Bine şi din Rău. De asta şi cred eu că trebuie să-i laşi omului o „portiţă” — măcar întredeschisă. Cine ştie? Poate o apucă spre Bine. Se prea poate că el nu o va folosi niciodată. Dar e bine să vadă ceilalţi că ea există. Eu cred că şi ăsta poate fi „rolul artei”: să-i arate omului că întotdeauna mai există o şansă... Totul e să n-o irosească.
— Pare simplu… Dumneavoastră n-aţi irosit nicio şansă...
— Cineva spunea: „Sunt mai mândru de lucrurile pe care nu le-am făcut, decât de cele pe care le-am făcut...” Credinţa mea în mine, ca artist, mi-a dat-o losif Demian, iar certitudinea, Mircea Daneliuc. Pot spune că aceşti doi mari regizori au fost şansa mea cea mare şi cred că n-am irosit-o... Dar ştiu că în viaţa mea de artist am făcut şi multe lucruri inutile. Nu ştiu de ce le-am făcut. Sau poate ştiu, dar nu mai contează... Ne-am obişnuit să spunem: „am făcut ce se putea în condiţiile date”. Dar uităm că acele condiţii nu au fost întotdeauna „date”. Le-am mai creat şi noi câteodată... Aşa că, nu prea are rost să ne plângem de milă. E şi prea târziu. Ce-am făcut, bun făcut rămâne... Mie, unul, îmi pare rău numai că vremea ne măsoară şi ne zoreşte. Numărătoarea de la noi se face. Şi este inversă…
— Pentru că atâta vă place să-i citaţi pe alţii am să vă dau şi eu un citat. Cineva, un mare actor pe nume Dorel Vişan, spunea că întotdeauna trebuie să-i laşi omului o „portiţă”... Numărătoarea, ca numărătoarea. Dar cu „portiţa” cum rămâne?
— Cum să rămână? Întredeschisă, ca pentru toată lumea... Întredeschisă, da... Cine ştie? Poate mă mai strecor şi eu. O vreme...
