Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Claudiu Bleonţ - Portretul lunii


„Un artist e viaţa lui”
     Vasăzică aici am ajuns. Trebuie să mă duc până la Budapesta dacă vreau şi eu să-I mai văd pe Claudiu Bleonţ într-un film. „Portretul lunii” cu actorul nostru în filmul lor — şi alte asemenea floricele pe câmpiile unui început de interviu — mă gândisem să-I brodez, după ce l-am văzut în filmul lui Arpád Sopsits, Omul misterios, concurent în „Săptămâna filmului maghiar”. Rol principal pentru care, umbla vorba, i s-ar fi putut acorda Premiul de interpretare — dacă Regulamentul Festivalului ar fi permis. Sigur că vreau să aflu, înainte de orice, cum a ajuns el în situaţia asta. Cum a ajuns să lucreze cu unul din cei mai talentaţi regizori maghiari din generaţia tânără.
— Simplu. Radu Nicoară se afla la Festivalul filmului de la New York cu Polul Sud în care eu aveam rolul principal; Sopsits, care era şi el acolo, a văzut filmul şi i-a spus lui Radu că i-ar plăcea să lucreze şi el cu mine. Trece timp, el începe să lucreze la Omul misterios, 85 de actori dau probe pentru rolul principal, dar nu-şi găseşte interpretul. La îndemnul lui Radu Nicoară vede şi nişte casete cu actori români şi se opreşte la mine, fără să facă legătura între actorul din Polul Sud şi cel de pe casetă; vede şi un catalog cu fotografii şi tot la mine se opreşte. Hotărâtor a fost sfatul lui Doru Mitran, operatorul filmului. Uşor nu era. Rol principal cu un actor care nu-ţi vorbeşte limba... Nici mie nu mi-a fost uşor cu el la început, dar din alte motive. Eu venisem foarte disciplinat, încărcat pe ideea de a face un lucru solid, riguros, construit pe certitudini, iar el era pornit pe a demonta orice planificare; pe ideea unui „lasa să se întâmple”! Eu tindeam spre lumină şi clarificări, el naviga printre umbre într-o zonă crepusculară, de amurgiri. Experienţa asta eu o făcusem însă, cu Radu, la Polul Sud. Exorcizasem starea. Cu Arpád am mers doar mai departe în zonă. A fost o experienţă bună. Pot spune că am pregătit multe lucruri în mine lucrând cu el. Numai abandonând experienţa proprie te poţi apropia cu adevărat de ceva încă necunoscut din tine. Te descoperi altfel.
— Bleonţ. Ce fel de nume este? Pare nemţesc transcris în româneşte. De unde vii? De unde se trage nevoia de rigoare, de claritate?
— Eu vin de aici, din Bucureşti. Tata era neamţ. Şvab, stabilit in zona Sibiului. El era un Blöntz. Românizat, după '45, a devenit Bleonţ. De la el am moştenit rigoarea, precizia. Am făcut Liceul german, aşa că educaţia m-a „lucrat” în aceeaşi direcţie. Tata a fost avocat şi tatăl lui de asemenea. Bunicul dinspre mamă însă era preot la Ceptura, iar străbunicul a fost Arhimandrit. Am copilărit între Mănăstirea Cheia şi Mănăstirea Dealu, dar şi la Tismana şi la Ciorogârla, unde o mătuşă din partea tatei era stareţă. Port o moştenire dublă, dar din amândouă părţile sunt legat de pledoarie. Unii au pledat Dreptul roman, ceilalţi Dreptul Divin.
— Şi actoria este un fel de a pleda. Cum ai devenit actor? Ce magnet te-a atras spre această — să-i zicem meserie? E o meserie?
— Pentru mine nu e o meserie. E un fel de a trăi. De aceea şi spun că nu pot să pierd teatrul decât dacă-mi pierd viaţa. Dar găsesc în această existenţă a mea dimensiuni, orientări, manifestări comune şi altor... îndeletniciri. Ceva de medic, de învăţător, de călugăr, de saltimbanc... E ceva poetic în ea, dar şi ceva pragmatic. E şi dorinţă de putere. Multe! Am dorit actoria, dar nu pot spune de ce. A fost ca un freamăt. Un fior. Cred că a fost dragoste. Dragostea este energia care te poartă cel mai bine spre scopurile tale necunoscute. lar împlinirea ei, începutul „devenirii” mele, s-a petrecut în „laboratorul” lui Cătălin Naum numit Teatrul „Podul”. Încă din liceu am jucat la „Podul”. Mult! Dar mai important decât a juca era să te întâlneşti cu ceilalţi. Să fii cu ei. Să te mărturiseşti. Pe urmă a fost Institutul şi întâlnirea, în ultimul an, cu Grigore Gonţa, un om cu un teatru al lui. Şi el a adăugat la creşterea mea. La început de tot însă a fost domnul Constantin Ottescu, profesorul meu de matematică din liceu, cu care am făcut două−trei brigăzi artistice. Am luat şi un premiu la Cântarea României! Acolo m-a văzut Cătălin Naum.
— Ce făceai când a apărut Puştiul din Concurs în viaţa ta?
— Repetam Hamlet la „Pod” şi în jurul meu toată lumea vuia: „Ce baftă! Să faci film cu Piţa”! Ştiam. Dar eu repetam Hamlet, nu? Domnul Naum mi-a spus: „Du-te, nu rata şansa asta”! A hotărât pentru mine. Îi sunt recunoscător şi azi. Aveam o experienţă cu filmul — un rolişor în Fata morgana — din care nu ieşisem prea luminat, aşa că la Concurs am venit „proaspăt”. Nu ştiam nimic. Unele le-am învăţat pe parcurs, altele le-am făcut, pur şi simplu, fără să le înţeleg. Le-am acceptat, ca să pot învăţa. Am mers pe mâna regizorului. El ştia. E puţin ca în viaţă. Noi suntem aici pentru a învăţa de la alţii şi pentru a ne descoperi prin noi înşine şi pentru a ne clădi. Orice lucru pe care îl faci, zi de zi, te poate creşte sau te poate împuţina. Aşa că marele rol e propria ta viaţă. La el trebuie lucrat. Rolurile de scenă sau film nu sunt decât oglindiri ale vieţii tale de om. Aşchii din „cioplirea la tine”". Un artist e viaţa lui. Brecht o spune foarte frumos: „Toate artele de pe lumea asta nu au ca scop decât împlinirea şi înstrălucirea celei mai importante arte. Arta de a trăi”. Felul în care eu, acum, fac teatru sau film nu e decât o aşchie dintr-un „unde am ajuns eu, cu mine, ca om.”
— Interesant ar fi de aflat şi cum ai ajuns Mercutio şi Mackie Siş pe scenă. Cum te-ai desprins de Puştiul din Concurs şi de variantele lui din alte filme? Personaje pure, misterios−blajine, victime. A fost dorinţă? A fost nevoie? Întâmplare nu cred că poate fi...
— Nu. Poţi sări dintr-un tipar întămplător, dar nu te poţi menţine. Menţinerea e semnul că există în tine o acumulare. Dorinţa de a face altceva am avut-o, sigur, dar nu mi-aş fi putut-o împlini fără o anume experienţă de viaţă, fără un anume fel de trăire, care m-a rotunjit, m-a colorat, mi-a dat nuanţele în care mă văd acum. Am avut şansa de a lucra cu cei mai mari regizori de teatru şi film din ţara asta. Cu Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, cu Cătălina Buzoianu — încă din Institut — cu Andrei Şerban, şi Dan Piţa, şi Mircea Veroiu, cu Alexa Visarion şi Grigore Gonţa. M-am îmbogăţit de ei şi cu ei. Sunt îmbogăţit de Beatrice (Beatrice Bleonţ, soţia lui, n.m.) care a însemnat o influenţă importantă în viaţa mea. Existenţa ei alături de a mea mă transformă. Ea e regizor. Lucrează cu alte energii, împinsă de alte motivaţii şi asta mi-a folosit enorm! Revoluţia m-a influenţat. Moartea tatălui meu. Singurătatea mamei. Totul contează. Totul te marchează, dacă eşti deschis spre ceilalţi. Dacă eşti maleabil. Dispus „să iei forma vasului”. Dar asta cere o atenţie specială. O stare de veghe. O stare de trezie. Dacă aş fi întrebat ce caut eu pe lumea asta şi în viaţă, aş spune: trezia.
— Eu am rămas la „A lua forma vasului”. Asta presupune renunţarea la propria formă. Adică la propria imagine. Actorul este un îndrăgostit de imaginea lui. Cum să renunţe la ea?!
— Am trecut hopul ăsta, îl cunosc. Revoluţia m-a găsit — ca pe mulţi alţi colegi ai mei — un cineva. Jucam Torquato Tasso, jucam în „A 12-a noapte”, în „Caligula”, în „Fata din Andros”; aveam şapte ani de teatru la Petroşani, o experienţă mare care m-a însemnat, m-a crescut, m-a format, m-a împins, poate, dinspre Puştiul din Concurs spre Mackie Siş. Făcusem film, cu mari regizori, nu? Şi vine 1990, şi vine Andrei Şerban să pună „O trilogie antică” şi îmi propune Oreste. Mă duc la o repetiţie, văd Corul şi-mi dau seama că acolo e de lucru. Acolo e greul. Şi am intrat în Cor. Acela a fost momentul în care eu am înţeles că trebuie să şterg tot şi să o iau de la zero. Dacă vreau să merg mai departe, să înaintez în lucrul cu şi la mine. Munca în Cor mi-a deschis o cameră nouă în existenţa mea. M-a deschis spre acest timp... Există o vorbă frumoasă: „dacă vrei să cunoşti o ţară, du-te în piaţă şi la teatru”. În acel moment de după '89, noi, cu orgoliile noastre şifonate, am oglindit ce se întâmpla la nivelul ţării. Fiecare şi-a scos la iveală imaginea. Micul idol. Fiecare a trăit, măcar o clipă, tentaţia de a spune „Ştiţi voi cine sunt eu?”. Şi eu am avut momente, acolo, în Cor când, înghesuit de tinerii mei colegi, îmi venea să strig: „Ei, mai uşor! Sunt eu cu voi aici, dar nu uitaţi că am jucat Torquato Tasso!” Slava Domnului, mi-a trecut repede şi sunt mulţumit că am apucat anii ăştia care m-au ajutat să pătrund mai adânc în mine, să lucrez acolo unde nici nu gândeam că ar mai fi de lucrat. Nu am deloc nostalgia vechilor timpuri, chiar dacă ele au fost bune pentru mine. Nu am nostalgia sălilor pline de altădată. Cincizeci de spectatori, acum, pot fi mai valoroşi decât cinci sute, acum zece ani, când oamenii veneau la teatru pentru că nu aveau altceva de făcut. Televizor, nu; filme, nu; paşaport, nu. Unde să se ducă?! Poate fi în sală un singur spectator. Joc pentru el. Odată, la Petroşani, am jucat pentru patru spectatori. Au vrut să anuleze spectacolul. Am zis: Nu! Dacă Dumnezeu e aici, printre cei patru spectatori?
— Te-am auzit odată spunând, într-un interviu televizat, că nu te urci pe scenă pentru public. Cum aşa?! Şi cum se leagă cu ce spui?
— Mie publicul îmi este partener. Nu mă urc pe scenă pentru el, ci ca să mă întâlnesc cu el. Nu te urci pe scenă ca să te arăţi. Te urci, ca să te întâlneşti într-o seară anume, care e o clipă anume, unică. Te întâlneşti cu un partener care azi se află în altă stare, şi cu un text care azi vibrează altfel la partenerul tău, publicul, pentru că şi el este altul. Te urci pe scenă să te întâlneşti cu Cehov, cu Brecht, cu Shakespeare, cu Goethe, să stai de vorba cu ei pe limba lor, indiferent în ce limbă joci tu. Am făcut turnee în lume, am jucat în limba noastră pentru un public care nu o cunoştea şi am fost înţeleşi. Limbajul artei este unul universal. Andrei Şerban ne-a dovedit că nu limba contează, ci limbajul. Când joci Cehov, tu stai de vorbă cu Cehov. Vibrezi, într-un moment, ca Trofimov îndrăgostit de Raneţkaia — Poldi Bălănuţă sau Ileana Stana lonescu şi eşti alături de Ovidiu luliu Moldovan — Lopahin şi eşti, în momentul acela, un rus printre ruşi — chiar dacă nu ştii o boabă ruseşte. Acum joc Mackie Siş şi am ajuns aproape de Brecht−poetul. Unul din cei mai mari poeţi ai lumii, nedreptăţit, pentru că era prea mult încărcat de politic, deturnat de la sensul lui primar, de fapt. El era un expresionist, vital, dar şi tensionat, tezist, dar şi deschis spre mister. O fiinţă paradoxală. Brecht vine din zona de căutări şi frământări a începutului de secol. Am simţit în Mackie Siş pendularea asta între rigoarea germană şi nebunia, bucuria căutărilor şi mi-a plăcut. Mi se potriveşte. Şi eu pendulez între două zone şi-mi place că m-am născut aici, la confluenţa spaţiului Orient−Occident. Aici, la Porţile Orientului. Chiar îmi place!
— Claudiu, ce nu-ţi place? Ce ai găsit, tot căutând în tine şi nu ţi-a plăcut?
— Orgoliul. Lipsa de atenţie. Superficialitatea. Absenţa treziei. Frica. Frica de necunoscutul momentului prezent în care ţi se poate cere, repede, o soluţie şi tu nu o ai. Îmi ştiu defectele, le simt ca atare şi mă lupt cu ele. Uneori pot să le înving. Am mici momente de victorie asupra mea. Momentele în care pot recunoaşte că tot ce mi se întâmplă rău e din vina mea. Momente de deblocare. Toate au fost victorii asupra mea. Le-am marcat, grafic, cu punct şi virgulă, pentru că ele mi-au permis să spun: Da, pot să merg mai departe! Şi să văd cât mai pot să cresc, cât mai pot să parcurg în existenţa mea interioară!
— Cea mai importantă descoperire din ultimii ani de „creştere”?
— Valoarea clipei. Am descoperit valoarea clipei. Andrei Şerban ne-a spus odată: „Vedeţi cum jucaţi în seara asta, că s-ar putea să fie ultimul spectacol!”. Ar trebui să jucăm ca şi cum fiecare spectacol ar fi ultimul, aşa cum ar trebui să trăim ca şi cum fiecare zi ar fi ultima. Către asta tind să mă îndrept. E gândul care mă hrăneşte. Dar există momente când cad în lucruri mărunte, departe de gândul ăsta înalt. Şi aerat.
Patru ore a scotocit, febril, prin mulţimea de gânduri mai mari sau mai mici care îl locuiesc şi cu care convieţuieşte. Le-a stârnit, s-a lăsat dus de ele, le-a prins, i-au scăpat, l-au prins, s-a confruntat, le-a completat, reformulat, lustruit, cizelat, apoi le-a pus deoparte ca sa poată pleca în căutarea altora. Căutarea — o căutare lacomă — e spiriduşul care nu-i dă pace fostului „Puşti” din Concurs ajuns, în filmul lui Sopsits, un regizor pornit în căutarea unui „om misterios” — în căutarea de sine, de fapt. Dar ce altceva face el în viaţa lui cea de toate zilele? Şi nu despre asta a vorbit patru ore? Îi spun că n-o să încapă în spaţiul rezervat unui interviu niciun sfert din câte mi-a spus. Trebuia să-i spun.
— Nu contează! Important e că m-am mărturisit. Clipa asta contează. 
 
(Noul Cinema nr. 7/1997)

Tags: claudiu bleont, eva sirbu, interviu, portret

Comments: