— Ai să râzi, dar chiar el m-a ajutat să-i fac faţă! Dorel Vişan este partenerul ideal. El te susţine, te menţine în „stare”, te provoacă să-I înfrunţi. Acum, la
Senatorul melcilor, într-un fel chiar m-a ajutat să-mi câştig rolul. Da, pentru că Mircea nu era convins că sunt potrivită pentru el. Am dat probe — le-am dat cu Dorel Vişan — şi sunt convinsă că de asta au ieşit bine. Poate fi o superstiţie de-a mea. Oricum el este, şi rămâne pentru mine, partenerul ideal şi sunt fericită când am norocul să lucrăm împreună... În ce priveşte Veturia, da, cred că am făcut-o din instinct. Dar nu numai Veturia. Şi fata din
A 11-a poruncă, şi fata Moşului din
Tusea şi junghiul, şi doctoriţa din
Această lehamite… Eu sunt o actriţă de intuiţie. Chiar de la lectura scenariului simt personajul, pot să-I văd, chiar, ca pe un ecran; ştiu exact cum se comportă, ce reacţii poate să aibă, cum gesticulează... Dacă nu-l simt şi văd astfel, ştiu că nu-l pot face... Deci, de la asta pornesc. Pe urmă, ţinând cont de datele lui, încerc să mi-l adaptez, să-I aduc la mine, de fapt, să combin datele lui cu datele mele — cele care îi sunt de folos, fireşte. De asta cred că perioada de pregătire a unui rol este foarte importantă. Pentru că atunci gândeşti foarte bine ce ai de făcut şi ajungi să-ţi înţelegi şi să-ţi asumi personajul. Pentru mine, pregătirea înseamnă timpul de care am nevoie ca să ajung de la ceea ce am simţit şi văzut la lectură, la personaj. lar dacă înţelegi bine personajul şi a devenit foarte al tău, poţi să obţii la filmare, în chip spontan, lucruri extraordinare care uneori te surprind şi pe tine. Şi nu are cum fi prost, pentru că ce apare spontan, vine, de fapt, din tot ce ai aflat despre el, gândindu-l. lar gândind un personaj, ajungi să te cunoşti mai bine pe tine. Uneori, descoperi date pe care nici nu ştiai că le poţi avea... Pentru un actor, nimic din ce i se întâmplă nu e în gol. Totul şi orice poate produce ceva. O stare. O trăsătură de caracter. O situaţie... Chiar cele mai dramatice situaţii ale vieţii le trăieşti într-un fel de dedublare: trăieşti şi în acelaşi timp te observi. Cu timpul, devii un fel de „magazie de date”, oricând folositoare unui personaj... Şi tot ce vezi în jur, pe stradă, în tren, în metrou te alimentează cu date noi...
Olga Tudorache ne-a învăţat să facem, zilnic, „fişe biografice”. Ne înnebunea cu fişele astea. Dar ce bine ne-a prins!... Am avut mare noroc să intru la clasa Olgăi Tudorache (cu
Florin Zamfirescu, asistent), cu atât mai mult cu cât, la început, nu m-a vrut. Mi-a spus abia după primul semestru, când am dat examen cu Efimiţa din „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea” şi am admirat-o foarte mult pentru asta. Nu era obligată să-mi spună. Dar ea este un om cu totul şi cu totul extraordinar. Recunoaşterea ei, chiar târzie, mi-a picat tare bine. Pentru că eu mi-am câştigat cu greu locul în Institut. De trei ori am dat examen. E adevărat că pe timpul acela nu prea se intra „din prima”. Locurile erau puţine, candidaţii mulţi... lar eu, ca să fiu sinceră, cel puţin la primul examen, nu prea eram de intrat. Eram foarte mică, cumva neterminată şi teribil de provincială — veneam din Mangalia — deloc nu se vedea pe mine că aş putea fi actriţă. Nu aveam nici voce bună, nu citisem destul teatru — despre teorie, ce să mai vorbim? — aşa că mi s-a părut chiar normal să nu intru. În al doilea an însă, când m-am văzut sub linia roşie... Dacă la prima căderea mama a făcut o „criză”, la a doua era gata−gata s-o fac eu! Dar n-aveam timp. Trebuia s-o iau de la capăt. Cred că eram în stare să dau şi de zece ori. Oricum, nu m-aş fi oprit până nu intram. Dar cred că a fost bine aşa. Altfel priveşti un lucru câştigat cu greu şi cu chin. Apreciezi mai puţin un lucru obţinut uşor...
— Să înfrunţi două eşecuri şi să fii gata să înfrunţi şi altele, asta spune mult despre dorinţa de a fi actriţă. Dar dorinţa asta trebuie să aibă un mobil, o motivaţie. De ce ai ţinut atât să fii actriţă?
— Nu ştiu! Am simţit că asta trebuie să fac şi niciodată nu am vrut să fiu altceva. Poate simţeam că doar aşa pot eu da ce am mai bun în mine... Nu ştiu... Actori în familie, n-am avut. La teatru n-am fost dusă, în copilăria mea de la Drobeta-Turnu Severin. Primul „actor” văzut în viaţa mea a fost bunicul. El îmi povestea, în fiecare seară, întâmplări de pe front şi încheia, inevitabil, cu poezia lui Coşbuc, „Trei Doamne, şi toţi trei”. Îi plăcea Coşbuc, bunicului... lar mie îmi plăcea cum povestea. Puteam să-I ascult ore în şir. Bunicul a fost unicul meu susţinător, după primul eşec. „Lăsaţi-o în pace — spunea — ea este artista familiei”... Poate de la credinţa asta a lui mi se trage... De altfel, îi semăn. Chiar şi fizic... Oricare ar fi fost „mobilul”, sunt fericită că am ajuns să fac meseria asta. Este absolut minunată! Şi nu o consider grea — deşi este — pentru că un lucru făcut cu plăcere nu poate fi greu.. Pe timpul când visam să fiu actriţă îmi făcusem şi o idee despre cum voi fi, ca actriţă, la 30 de ani. Pe atunci nu ştiam că în meseria asta niciodată nu ajungi să spui: Sunt exact cum am vrut să fiu! Pentru că tot timpul trebuie să „te împingi” încă un pas, încă o treaptă, mai departe. Iar când simţi că ai coborât o treaptă, trebuie să-ţi faci mari probleme şi să-ţi pui multe întrebări — cum spune Andrei Şerban. Când ajungi să nu-ţi mai pui întrebări, e grav. Te pândeşte plafonarea... De nimic nu mă tem mai mult decât de plafonare. Timpul nostru trece foarte repede. N-avem voie să-I risipim, nici să-l lăsăm să treacă degeaba. Poate şi de asta m-am bucurat că am câştigat-o pe Cireşica din
Senatorul melcilor. Am mai câştigat un film cu Mircea — ceea ce nu e puţin! De la el ai întotdeauna ceva de învăţat. Chiar dacă nu-ţi spune niciodată când eşti bun, dacă eşti, te face să te simţi foarte important şi, nemaipomenit! În schimb, îţi spune dacă nu eşti bun şi de ce... Pe urmă, el e un regizor care acceptă orice sugestie, cu condiţia să fie bună — orice actor care a lucrat cu el ştie asta — şi nu-şi impune punctul de vedere decât atunci când este clar şi pentru tine, actor, care ai avut propunerea ta, că aşa trebuie, pentru că aşa e bine pentru film. În fond, ăsta e interesul comun: personajul tău să fie ce trebuie pentru film... Cu Mircea, orice actor mai urcă o treaptă. Şi e foarte important, pentru că un actor nu trebuie să accepte o propunere, decât dacă este convins că prin ea mai urcă o treaptă. Dacă propunerea e păgubitoare pentru el, trebuie să aibă tăria să refuze. E mai sănătos...
— Şi ce ai să faci dacă în următorul lui film n-ai să ai rol, iar altă propunere convenabilă n-o să apară?
— Mi s-a mai întâmplat. La
Patul conjugal. Nicio problemă! Eu sunt o fiinţă foarte răbdătoare. Ştiu să aştept. Pe urmă, am şi teatrul. Şi mai am încă atâtea de făcut! Cum ar fi un copil. Mi-I doresc atât de mult, încât e sigur că o să-l am!
— Să las dorinţa asta dublată de certitudine pentru final?
— Dacă vrei... Nu mă pricep la finaluri. Nu-mi plac. Când termin un film, întotdeauna rămâne în mine un gol imens. Mie îmi plac începuturile. Aşa că eu, pentru final, am să-ţi spun că îmi doresc să încep alt film. Cât de curând...
— Cu Daneliuc...
— Dacă se poate, da... De ce să te mint?
