Actor destul de şters, înzestrat cu un soi de realism elementar şi cuviincios, cu un farmec moale şi indecis, puţină tristeţe, puţin umor într-un amestec puţin incolor, o promisiune oricum — dar cine nu promite la început — cam aşa arăta
Cotescu anilor de debut. Îmi amintesc cu extremă simpatie de acest actor cenuşiu, cenuşiu din timiditate, lene şi tactică.
Mărturisesc că n-am avut niciodată încredere în această înfăţişare mimată a lui; foarte inteligent, detestând prin structura inteligenţei sale carierele fulgerătoare, îşi organizează începutul meseriei ca o aşteptare, o pândă; nu o pândă de roluri pentru că e vulgar şi ineficace aşa ceva şi pentru că inteligenţa lui este eficace şi selectivă, şi vicleană, şi suplă, ci ca o pândă a propriei sale transformări.
Niciodată un actor strălucit, pentru că, să ne înţelegem, azi e un actor strălucit, iar pentru mine, hai să facem şi această mărturisire sentimentală, actorul preferat, nu a mimat mai desăvârşit cenuşiul.
În niciun actor ca la Octavian Cotescu nu am văzut (dar văzut interior, radiografic, cu tot sistemul de rădăcini nevăzute) o demonstraţie a ceea ce eu consider fundamental în cariera unui artist; puterea de evoluţie. Pentru Cotescu, evoluţia nu a însemnat evoluţie de mijloace tehnice, sau dacă vreţi, nu în primul rând asta, ci evoluţie interioară, cunoaştere, viaţă epuizată, adică concret străbătut, «trăit» şi stors de semnificaţii.
Este extraordinar cum asimilează acest actor viaţă şi cum o supune unui sistem interior de stoarcere de semnificaţii, cum stoarce el dintr-o prietenie chiar, tot ce alimentează evoluţia; şi cum tehnica sa oglindeşte riguros propria-i îmbogăţire lentă cu semnificaţii.
Este actorul — într-o zonă fundamentală de patetism comic — care cel mai perfect la ora actuală aduce pe scenă ceea ce numesc eu o idee trăită, posibilitatea de a reprezenta un fapt de viaţă de o concreteţe seducătoare dar la capăt luminat precis de o semnificaţie. Această forţă de a elabora «viaţă concretă» în perspectiva unor semnificaţii de extremă subtilitate, sau invers dacă vreţi, forţa de a încarna idei în reprezentări de o uluitoare concreteţe reprezintă pentru mine chestiunea numărul 1 de conştiinţă artistică la ora actuală.
Respectul meu pentru Cotescu, dincolo de respectul cuvenit vicleniei cu care a mimat cenuşiul, este acela că el acţionează în spiritul acestui deziderat. În acest fel el devine o conştiinţă artistică, una din rarele conştiinţe din meseria mea, cu care se poate crea ceea ce mai de mult numeam o solidaritate a conştiinţelor.
