Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



A fi regizor, ca o stare de fapt


Motto: „uite cum se trece viața/ ca roua dimineața” dintr-un cântec lăutăresc
 
Spunea nichita: poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.
dar regizorul? întreb eu.
pintilie ca monstru sacru sau ca personaj viu? ce vreți să citiți?
întreb din nou.
cel care spune „filmul meu va fi o luptă între muzica clasică și muzica orientală”, cum la fel de bine poate fi o luptă între civilizație și balcanism (în măsura în care nu considerăm balcanismul ca pe o altă formă de civilizație, de exemplu civilizația gândirii indirecte)
sau
cel care spune „sunt la fel de slab ca oricare și maschez slăbiciunea, ca oricare; atacând”?
cel care gândește atmosfera ― ca suflet al filmului, dacă ar fi să-l parafrazăm pe stanislavsky ― până la ultima sacoșă pe care o poartă figuranții, până la rochia roșie de muselină care trece prin planul 10 sau caprele care mănâncă coji de pepeni din tomberoanele de gunoi, ca să nu mai vorbesc de casetofonul omniprezent în balcoane și ferestre, printre gospodine grase, bătrâni chelioși, chiloți jilavi, tineri fără ocupație care bea la bere și joacă table, printre antene parabolice și copii lihniți. acum veți spune poate ― iată o nouă atmosferă de coșmar. iar alții vor spune ― vrem să râdem cu stela și arșinel de bancuri proaste, gagici goale și penibil autohton! căci noi nu vrem să vedem realitatea ― strică imaginea la țara noastră. păi da, vor spune și unii, și alții că tocmai coșmarul ăsta se vinde în occidentul cel putred și dornic de senzații tari... că d-aia n-are ursul coadă ― s-a vândut în occident. și în final vin esteții care spun ― da, da asta e viziunea regizorului despre film.
sau
vreți să citiți despre personajul care, în fața abatajului gata să se prăbușească și a echipei de filmare albe ca varul; își face liniștit recensământul vieții „... da, am făcut vreo 7 filme, am cu ce să mă prezint, păcat de ăștia mai tineri...”?
și ajungem iar la aceeași dilemă: regizor sau citoayen?
pintilie a-ncercat să ne convingă că a fi regizor înseamnă a-ți asuma o stare de fapt 24 de ore din 24. nu mai ai timpul și nici starea de spirit ca să mai faci altceva. trebuie să ai un ochi critic îndreptat asupra geometriei lucrurilor din jurul tău, un alt ochi critic asupra sentimentelor care-i înconjoară pe oameni, un altul lipit atent de expresia figurii lor, de video-assist, de cuvinte, de puștiul care cântă la muzicuță două străzi mai jos ― nu intră în cadru, dar îl auzi, așa că „să meargă repede andrei papp să-l înregistreze”.
și încă: să ai în fața ta un bloc în paragină dintr-un orășel de mineri. și, pentru că ajută conceptului despre film, pui scenografia să-l mai hărtănească puțin, să-i mai dea puțin foc și să-i pună, ca moț, și o antenă parabolică. și toate astea sub ochii siderați ai localnicilor care de 5 ani așteaptă să vină cineva să repare blocul ăla și așa sinistru...
în definitiv cine sunt eu, să mă îndrituiesc în comentator, fie și pentru o felie de câteva luni, a vieții și operei celui alintat de groșan „maestruțul”? pot eu să dau un decalog? pot eu să spun: iată cele 10 porunci învățate de la, probabil, cel mai important și complex regizor de film din românia contemporană? și să încep să enumăr:
unu − să admiți dialogul, dar să nu cedezi niciodată ultima replică
doi − să ai puterea de a-ți impune propriile idei în fața tuturor
trei − să admiți propuneri, dar nu modificări de fond
patru − să știi că dreptatea în stare pură nu există; ea este întotdeauna a celui cu logos mai convingător
cinci − să fii în mijlocul unor oamcni care nu cunosc toleranța ― care nu concep d-un par'examplu cum se pot înțelege un republican (pintilie) cu un monarhist (rebengiuc) ― și să-i lași să creadă că și tu ești de-al lor
șase − să-i explici actorului „naturalețe” pentru a obține de la el „grotescul”
șapte − să gândești în concepte
opt − să fie mai întâi frumos, și abia după aceea, dacă se poate, real
nouă − să nu te îndepărtezi niciodată de la subiectul poveștii indiferent cât de amuzant e gagul pe care l-ai găsit
zece − și, când toate merg pe dos, când toată apăsarea lumii e în spatele tău, să nu rozi tocul de la ușă
 
nu, categoric nu. sunt lucruri mult prea serioase aici la mijloc ca să-mi pot eu permite să vorbesc despre ele. așa că mai bine renunț.
și atunci am să vă spun că tot ceea ce contează e că roua, dis-de-dimineață, dispare imediat ce soarele a apărut. rămân doar iarba și asfaltul și tot ce mai era. așa și în film. aici rămâne story-ul rămân povestea unui golem invers (în film i s-a spus „subomul” ― e o creatură a întunericului din pământ, care ucide; dar e mic, speriat și se ascunde mereu). și totul se întâmplă într-o societate în care soarele răsare pentru că roua dispare, iar viața se duce pentru că roua se trece.
 
(ProCinema, februarie 1996)

Tags: andrei morosanu, lucian pintilie, prea tarziu

Comments: