O filă dintr-un interviu despre film

În prima lună a anului scriind despre filmul lui Ivasiuc, Trei zile şi trei nopţi, intitulasem articolul: «O lume care îi înţelege pe oameni nu atunci când mor, ci atunci când trăiesc». De ce, de ce din sute de cuvinte care ne dau târcoale a ţâşnit atunci şi acel «mor» pus în înfruntare cu «trăiesc»? Poate, cine ştie, printr-o secretă solidaritate, credeam odată cu el în misterul «formulei unice a fiecărei fraze ce nu se aseamănă una cu alta» (vezi începutul romanului «Apa»). Cel care a fost Ale­xandru Ivasiuc preţuia, de la înălţimea autenticităţii sale intelectuale ieşite din comun, taina fiecărei vorbe şi poate că de aceea, în faţa ecranului care absorbise materia cărţii sale «Apa» nu şi-a îngăduit nici o clipă să-şi recu­pereze, încruntat, eventualele sensuri pierdute sau fatalmente trădate; cu o înţelegere a cărei nobleţe abia acum, vai, ne apare în întreaga ei profunzime, descoperea uneori uimit — ca un ade­vărat intelectual ce nu exclude candoa­rea — imensa distanţă dintre cuvânt şi imagine. În decembrie trecut, în preajma premierei filmului Trei zile şi trei nopţi ne mărturisea starea de spirit cu care a luat cunoştinţă, ca autor al unui scenariu ce-şi trăgea sevele dintr-un roman, de «prăpastia care există între uriaşa forţă sintetică a cuvintelor şi capacitatea imaginii de a dilata, imens, lucrurile». Nu opunea însă o forţă alteia, iubea cinematograful fără să se bată cu pumnii în piept, era atent la toate mecanismele lui şi avea încredere în libertatea pe care şi-o asumă orice film adevărat; tocmai de aceea omul de litere era con­vins — ne spunea cu acelaşi prilej — că «un milion de cuvinte tăiate si aran­jate de cel mai abil constructor de fraze nu pot uneori să înlocuiască energia specifică a unei imagini». [...] «Mă întreb dacă, prin eliptism, din rudimentele straturilor literare rămase, nu cumva filmul a câştigat în atmosferă... Pentru că ne întâlnim acum la atât de puţin timp după moartea lui Malraux, pentru că nu pot alunga obsesia dispariţiei lui, aş vrea să vă spun că abia acum, când am trecut eu însumi de la un roman la film, înţeleg mai bine dificultatea despre care vorbea Malraux, a unei astfel de translaţii. Datorită distanţei dintre cuvânt şi imagine, personajele mele nu pot avea acelaşi spatiu de mişcare, dar văzându-le pe ecran nu mi se par stânjenite. Reţine, te rog, că tot ceea ce există pe ecran este meritul regizorului». Mulţumesc clipei care m-a îndemnat să păstrez carnetul de note pe a cărui primă filă stă scris: 1 decembrie '76, Trei zile şi trei nopţi, Al. Ivasiuc. Privesc fraza subliniată încă din timpul discuţiei «un milion de cuvinte tăiate si aranjate...» şi gândurile mi se târăsc cernite, către un posibil film al dorului după un film cu un milion de cuvinte tăiate şi aranjate» de Alexandru Ivasiuc. Din fericire, ele cuvintele, ne-au rămas, nimeni nu ni le poate lua, nici cea mai barbară forţă. Rămâne doar — dar ce povară de răspunderi poate fi acest «doar» — ca o mână să se aplece cu pioşenie asupra lor şi să le potrivească aşa cum, să ne străduim să bănuim, i-ar fi plăcut şi lui.