Cu oarecare întârziere față de data premierei sale pariziene (unde a rulat sub titlul Niki și Flo), cu oarecare întârziere față de prima „ieșire în lume” bucureșteană (petrecută – tot în toamna anului trecut – în cadrul „Galei filmului românesc”, care a cuprins șase noi filme de lung-metraj din producția națională), filmul regizorului Lucian Pintilie Niki Ardelean, colonel în rezervă a intrat, zilele trecute, în circuitul încetățenit de difuzare. Ne aflăm, neîndoios, în fața unei creații de vârf a cineastului. Filmografia lui Lucian Pintilie, extinsă pe parcursul a aproape patru decenii, nu este o „filmografie simplă”. Ea era inaugurată, în ianuarie 1966, cu un film de exemplară rigoare estetică, Duminică la ora 6, poate cel mai „artistic” dintre filmele regizorului, dar întrucâtva „datat” din punct de vedere tematic. În ianuarie 1970, pe ecranul cinematografului bucureștean „Luceafărul” a rulat, opt săptămâni la rând, cu „casa închisă”, capodopera lui Lucian Pintilie Reconstituirea, pentru ca imediat după aceea, „din lipsă de spectatori”, filmul să fie scos de pe ecrane și „uitat”, vreme de două decenii, într-un raft de arhivă. Aceasta, deși, neîndoios, acest film, pe un scenariu de Horea Pătrașcu, reprezenta, pentru filmul românesc, începutul unei „revoluții cinematografice”. Sau...tocmai de aceea! Regizorul a trăit, în continuare, „ani de exil”, a regizat în Serbia, cu mijloace modeste, filmul de televiziune (după Cehov) Salonul nr. 6, a pus în scenă spectacole teatrale la Paris, a mai încercat – la sfârșitul anilor '70 – un film în România, De ce trag clopotele, Mitică?, dar nu s-a înteles defel cu cenzura, și filmul său avea să stea, la rându-i, într-un raft de arhivă, mai bine de un deceniu, pentru a se întâlni cu spectatorii abia în primăvara anului 1990. După decembrie '89 se părea că filmografia regizorului va avea „cale liberă” și – într-adevăr – producția sa cinematografică a devenit ritmică, numai că filmele sale au înregistrat destul de mari oscilații valorice: reintrarea în cinematograf a fost strălucită, Balanţa – cu „punct de plecare” un scenariu al lui Ion Băieșu – a însemnat o spectaculoasă „regăsire de sine”, filmul următor, O vară de neuitat – prilejuit de o nuvela de Petru Dumitriu – a avut și o „rază” poetică, dar pe urmă cineastul s-a încruntat peste măsură în Prea târziu (ajungând într-o stare neprielnică artei), s-a corectat parțial în Terminus Paradis, dar a „citit” tendențios remarcabila carte a Doinei Jela care a stat la baza filmului După-amiaza unui torţionar...Din aceste motive, și din altele, nu o dată, vorbind despre filmele acestui imens talent care este Lucian Pintilie, am scris că aștept cu înfrigurare, din partea regizorului, odată și odată, un film-lumină (pe care-l datorează tuturor celor care au crezut în el, în diferite faze ale vieții și artei sale), un film-lumină pe care l-am numit generic – nu numai din necesități de „rimă” – Le genou de Claude...
Filmul Niki Ardelean, colonel în rezervă nu este „filmul așteptat”... Dar este un film în care Lucian Pintilie, pornit „în căutarea regizorului pierdut”, regăsește o bună parte din regizorul de care s-a îndepărtat fără să vrea (sau vrând, nu știu). Aparențele pot înșela, pot induce în eroare. Filmul, în fapt, pornit de la un scenariu de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu (un scenariu pe care – fără a ține seama de anumite comentarii de presă – îl consider de forte bun augur pentru regizor!), este un „film negru”, în care este povestită și o „crimă inexplicabilă”, o crimă pe care, cum spune însuși Lucian Pintilie, „martorii ei reali nu o vor pricepe niciodată”. Trecând peste aparențe, filmul este o fabulă tragicomică, în care coexistă – dialoghează, se întrepătrund, se cheamă și se resping – foarte multe adevăruri comportamentale umane, pe care regizorul și principalii săi interpreți (ireproșabili!) le pun într-o lumina psihologica orbitoare. Niki Ardelean este un colonel în retragere pentru care milităria – cum se întâmpla – este intrată „în sânge”, un om cumsecade, nu prea luminat, a cărui existență zilnică este marcată de ritualuri de-o viață și a cărui „clipă” prezentă este îndoliată de moartea absurdă a fiului său. Cuscrul său, Florian Tufaru (căruia francezii i-au zis Flo), este un mic dictator, un „tiran refulat”, care – prin acțiunile sale, nu tocmai cugetate – îl îndepărtează pe fostul colonel de propria viață personală, umbrindu-i amintirile și demnitatea, afecțiunea fiicei sale, momentele de reculegere prilejuite de înmormântarea fiului. Conflictul filmului se leagă, crește, explodează pe nesimțite. Regizorul – în excelentă formă artistică – îl gradează ireproșabil: ajunge să lase în clocot o oală de ciorbă, ajunge să-l filmeze pe eroul titular, câteva minute, nemișcat, la fereastra unui mijloc de locomoție. Este „liniștea dinaintea furtunii”: deznodământul „inexplicabil” este clădit pe „argumente” profund omenești, foarte „explicabile”, chiar prin „inexplicabilul” lor. Poate de aceea, cred în acest film al lui Lucian Pintilie: nu este un film despre himere, este un film despre oameni, niște oameni – de ce nu? – cu himerele lor. Iar interpreții dau strălucit relief și profunzime acestor personaje: Victor Rebengiuc — un senzațional Niki Ardelean cu tabieturi și mirări, cu bune și rele, cu resemnări și reacții neașteptate, Coca Bloos – soția eroului titular, un desen subtil și exact al condiției personajului, Dorina Chiriac – fiica lor, o prezență stenică și plăcută (chiar în secvența nudă cu Șerban Pavlu, interpretul soțului, o secvență care ar fi putut deveni licențioasă), Răzvan Vasilescu – Flo, „expresia unei mentalități arhaice patriarhale și despotice”, cum a și vrut-o regizorul, Micaela Caracaș – soția și victima inocentă a „micului dictator”, Marius Gâlea (Mihai Ardelean), Andreea Bibiri (Irina Ardelean). Produs de Filmex (România), Studioul de creație al Ministerului Culturii și Cultelor, Movimento Production (Paris); filmul regizorului Lucian Pintilie – un eveniment cinematografic al „stagiunii” — a beneficiat de sprijinul artistic al unor remarcabili profesioniști: operatorul Silviu Stănila, monteuza Nita Chivulescu, scenograful Daniel Răduță, autoarea costumelor Ioana Albaiu si inginerul de sunet Silviu Camil.
