În introducerea conferinței de presă prilejuită de premiera filmului
Porțile albastre ale orașului, scriitorul
Marin Preda a făcut o declarație, apreciind rezultatele colaborării sale cu regizorul și producătorul, din punctul de vedere al scenaristului. Apoi scriitorul a răspuns la întrebările ziariștilor și criticilor de film. Reproducem câteva fragmente ale acestui dialog.
— De ce ați făcut, după Desfășurarea, o pauză atât de mare în colaborarea cu cinematografia?
— E din vina mea. Am avut două-trei eșecuri ca scenarist. Am încercat să scriu câteva scenarii care nu mi-au reușit. Nu ieșeau bine. N-au plăcut cinematografiei și până la urmă nu mi-au mai plăcut nici mie, deși inițial susținusem că pot fl realizate. Abia la acest film mi-am dat seama că pentru a face un scenariu care să poată fi realizat, nu trebuie să-I încarci, trebuie să vii cu o istorie cât se poate de succintă și simplă, pe care regizorul s-o poată amplifica, dându-i viață pe ecran, fiindcă el are timpul și spațiul necesar să o facă. Un scenariu irealizabil — deși scenarii din acestea sunt destule și multe devin chiar filme — este un scenariu în care sunt înghesuite prea multe întâmplări, în așa fel încât nu-i de mirare că regizorii care se aventurează să realizeze imposibilul nu au cum să-și desfășoare talentul și nu reușesc să dea viață pe pânza episoadelor, întâmplărilor respective .
— Faptul că, de data aceasta, ați dus până la capăt scenariul, v-a deschis apetitul pentru colaborarea cu cinematografia?
— Oarecum, cu un entuziasm moderat. Am văzut recent un film în care unul dintre personaje pune pistolul în ceafa altuia și-l împușcă. E o scenă de o violență inutilă, excesivă. Pentru că n-are nicio valoare psihologică. Nici cele mai violente filme străine nu uzează de asemenea scene sau, în tot cazul, le mai estompează. Dar, pe de altă parte, când e vorba de conflicte psihologice mai dure, apar automat rezerve. Problema ar fi să depășim această nesiguranță în judecățile noastre. În această perspectivă, o să încerc să mai scriu scenarii.
— V-ați gândit la ecranizarea «Moromeților»?
— Da, m-am gândit și refuz categoric această ecranizare. Ați văzut «Don Quijote», e o caricatură, deși e jucat de mari actori, printre care Cerkasov, iar filmele nu erau neapărat slabe. Dar personajul e totdeauna micșorat, fiindcă un erou de carte are un subtext al lui, mitologic, cu totul specific literaturii. De pildă, Moromete, în universul lui, este un om desculț și când ar apărea pe pânză, ieșind desculț din curte, ideea de sărăcie ar sări prea mult în ochi. Și multe alte idei ies în evidență în film, altminteri decât în carte și în mod nedorit. În filmul
L'Etranger după Camus, de pildă, în loc să vezi un tip misterior — în orice caz, cu o psihologie inedită — îl vezi pe binecunoscutul Mastroianni, care e un mare actor, dar care acoperă eroul. Și așa mai departe.
— Dar «Marele singuratic»?
— După «Marele singuratic», da, s-ar putea face film, acolo sunt chiar mai multe subiecte, pentru un serial, dacă vreți, și m-aș angaja să le scriu. Dar, din nou, nu va fi prea ușor, fiindcă episoadele sunt foarte legate între ele, e vorba de o tehnică destul de dificilă a retrospectivelor...
— În literatura dumneavoastră există multe lucruri trăite. E și cazul scenariului Porțile albastre...?
— Într-o măsură, da. Subiectul mi-a fost inspirat de povestea reală a bateriei de la Otopeni, din august 1944. Am auzit-o de la redactorii revistei «Pentru Patrie». Pe urmă, fiindcă eu am făcut armata exact în acei ani...
— La ce armă?
— La grăniceri, dar armele se cunosc între ele. De altfel, povestea eroului principal — și ea reală — s-a petrecut la noi în regiment.
— Puteți să uitați o clipă că ați scris dumneavoastră scenariul și să apreciați filmul cu detașare?
— Nu. Deși l-am văzut de două ori. Mi se pare că filmul are viață.