​Marile filme mici

     De la Emoțiile au crescut încoace, o sem­nătura dublă — Paula și Doru Segall — s-a propus: și mai apoi s-a impus, în lumea fil­melor Sahiei, filme mici ca durată, dar mari în calități. Titlurile pot fi simple, aproape se­ci: Liceenii, Examene, Ședința cu părinții. Ti­tlurile pot fi săltăreț-incitante: Pentru străne­poți, încă ceva despre București, Înțelepciu­nea și limitele ei, Omul la cinci ani. Titlurile pot fi chiar și poetice: A fost odată ca nicio­dată... Oricât de „vopsit ar fi gardul”, înăuntru se afla același leopard ce-i mai zice și inteli­gența de a spune în zece, ei hai, unsprezece minute ceea ce multe filme nu reușesc să spună nici în trei ore. De a spune cum? În primul rând cu talent, firește, ca în arta fără talent degeaba inteligența. Dar, dincolo de talent, peste filmele soților Segall plutește me­reu, și mereu altfel, o undă de umor tandru, o dulce ironie, care aduce realitatea în firea ei, adică fix la punctul de întâlnire al râsului cu plânsul, al gravității cu nostimada, al prozei vieții cu poezia ei. Vii, neastâmpărate, alunecoase, filmele lor intră într-o clipită (timpul! timpul! Zece minute!) în dialog cu spectato­rul. A fost odată ca niciodată... Ce? îți vine să întrebi, dar n-apuci pentru că răspunsul a și trecut: „au fost odată niște bunici care aveau timp să se gândească”. Ca o capcană, vine și imaginea un bunic sta, e drept nu pe prispă, ci pe o bancă la soare. Te-ai lăsat mușcat de bănuiala că nu despre acești bunici va fi vorba, dar iar n-ai timp peste sau prin tine, în funcție de atenție, a și trecut ideea cum ca: „bunicii îndeplinesc o muncă socială greu contabilizat”... De aici încolo, nu ești spectator dacă nu te lași cu sufletul deschis vraiște în fața „basmului cu bunici care se scoală la ora 4 dimineața, se cațără veseli în tramvai, unde se simt tineri printre tineri, ca să ajungă din Militari în Banu Manta, de exemplu, înainte de 6 și jumătate când tinerii pleacă la slujbă. Acolo își scoală nepoții, îi îmbracă, îi duc la școală, îi iau de la școală — la 12 pe unul, la 2 pe altul — și-i duc în parc, unde se odihnesc și ei puțin ce în timp „aia mici” pun de un fotbal mic... Sau: nu se scoală la 4, nu duc copiii la școala, dar vin să stea cu ei pentru ca tinerii să poată zburda liniștiți pe câmpia muncii... Sau: nu vin de ni­căieri, că sunt acolo, în casă, cu aspiratorul în priza și răbdarea la fel, pentru că ce îl mai enervează pe nepoțel aspiratorul! Stau în casă și mal gătesc, și mai spală, și mai câte ceva... Sau: nu stau în casă cu copiii, dar bat orașul în sus și în jos, bine echilibrați între două sacoșe burdușite... Sau... Sau... O infinitate de „sau” se află la dispoziția bunicilor fără de care ce s-ar face copiii? Ce s-ar face nepoții? Gata, am înțeles, se luminează spec­tatorul, este un film despre cât de importanți sunt bunicii! Sigur — acceptă autorii, senini — și ne pun sub ochi o bunică povestind, în lacrimi, cum nepoțelul pleacă de la ea, toc­mai în Drumul Taberei, pentru că a crescut și trebuie să meargă la școală.. După care, la fel de senini se întorc la începutul filmului culeg de acolo cea mai anti-bunica posibilă, aceea care spunea: „Vă privește! L-ați făcut, să-I creșteți!” o duc la maternitate, îi pun ne­potul în brațe, o filmează și o înregistrează. Ce spune ea, cea mai anti-bunică posibilă: „Iubitule! ÎI crește bunica pe el! Iubitule!” Cu­nosc destule bunici care la momentul cu pri­cina ar lacrima puțin, daca privirea nu le-ar fi ocupată chiar în clipa imediat următoare cu imaginea unui scutec de copil pe care scrie frumos: Scenariul și regia Paul și Doru Se­gall. O semnătură sub care dau în clocot ta­lentul, inteligența, umorul, tandrețea, autoiro­nia plus încă ceva extrem de important: darul de a vorbi despre viață și ale ei fără încrânce­nare, fără patetism, fără s-o scalde în apa de roze, dar și fără s-o înece în tuș. Simplu, omenește. Aș numi acest dar — destul de rar, s-o recunoaștem — darul de a spune vieții pe nume.