Foarte bine a procedat
Ion Popescu Gopo, renuntând să înscrie pe genericul acestui cadou pentru pomul de iarnă orice trimitere la lon Creangă. Nici «după o idee de», nici «inspirat de», nimic. În timpul lucrului — care am aflat la conferinţa de presă că a durat doi ani — autroul declarase că prezentul film
Maria Mirabeta, intitulat la un moment dat
Fata bună, fata rea, porneşte de la basmul lui Creangă, «Fata babei şi fata moşneagului». Chiar acum, în convorbiri private sau publice, el invocă aceeaşi filiaţie: — Ştii ce reprezintă broscuţa? — Nu, răspunzi cu toată sinceritatea. — Broscuţa este fântâna din poveste! Apoi, cu un zâmbet misterios care e numai al lui, îţi dă de înţeles că mai sunt şi alte corespondenţe ascunse. Personal sau accelerat cu locuri rezervate, cum ar întoarce vorba
Fănuş Neagu, apreciez însă mai mult discreţia genericului şi, până la un studiu mai amplu, rămân la impresia că acest film are calitatea, foarte potrivită unei producţii pentru revelionul copillor, de a nu te obliga să cauţi chei secrete, de a nu fi deloc ermetic. lar dacă sugerează prin el însuşi vreo trimitere, prima care s-ar impune n-ar fi spre mitologii complicate, ci către datele autorului însuşi, către filmografia începuturilor lui Gopo, dinainte de
Scurta istorie, şi anume:
Răţoiul neascultător,
Albina şi porumbelul şi, mai ales,
Doi iepuraşi şi
Ariciul răutăcios.
Sigur, arsenalul de mijloace este incomparabil mai bogat, cu o dezinvoltură a desenului şi o vervă a animaţiei la care îşi vor fi dat contribuţia atât experienţa reputatului cineast, încârcat cu premii, care semnează «scenariul, regia şi conducerea artistică», cât şi echipele de colaboratori de la Moldova-film din Chişinău şi de la Mosfilm, în frunte cu apreciata regizoare de gen, Natalia Bodiul, secondată de personalităţile unor artişti care ne oferă deosebita plăcere de a-i întâlni pe genericul acestei co-producţii, de a le admira talentul şi aplicaţia: compozitorul Eugen Doga, poetul Grigore Vieru şi alţii.
Ceea ce ne trimite la un Gopo primordial este zodia seninătăţii imperturbabile sub care e creat filmul, excelent definită în versurile pe care Grigore Vieru le pune, din prima secvenţă, în gura pomenitei broscuţe:
Ce bine e, ce bine,
că spicul este spic,
că elefantu-i mare
iar iepuraşul mic,
că e cocoş cocoşul
Şi racul este rac...
lar broscuţa vorbitoare nu e ea însăşi altceva decât ceea ce ne arată convingător desenul, în linie clasică. Un fel de întoarcere la pragmatismul estetic iniţial, străin de locul secund, iată formula episoadelor versificate şi cântate, din care se compune acest film a cărui respiraţie nu e tocmai de lungmetraj, epuizându-se în aproximativ o oră.
Captivaţi, cum vor fl probabil şi micii spectatori, de jucăria îmbinării desenului animat cu filmarea copiilor reali şi a actorilor mai mult sau mai puţin profesionişti, spre a nu mai vorbi de delicioasele efecte ale dublării figurilor desenate cu vocile unor actori foarte cunoscuţi (broscuţa — Anda Călugăreanu, regele omizilor —
Dem Rădulescu), realizatorii înseriază, pe un libret original, episoadele unei mini-feerii muzicale, în care se mai detaşează concursul unui cântăreţ îndragit de cei mici,
Mihai Constantinescu, imaginea, inclusiv filmările combinate ale lui Alecu Popescu şi apariţia lui lon Popescu Gopo ca actor, sub masca lui Moş Timp, înconjurat de rotiţele ceasornicelor şi filmat în racursiuri olimpiene.
Altminteri însă, unghiurile sunt terestre şi tonul familial, confesiv cu alint, fie că este vorba
de broscuţa neîncrezătoare, care zice că nu e bună de nimic şi de aceea e pedepsită de Zâna pădurii, prin îngheţare în plină vară, fie că-I urmărim pe licuriciul Scăpărici, plingându-se într-un fel de arie a mediocrului:
Fără sclipici,
mă cheamă Scăpărici.
Sint Scăpărici,
dar n-am sclipici (...)
Mai bine-aş fi arici!
Ce licurici,
Fără sclipici!
Tehnica este aceea a repetării formulelor şi a dilatării episoadelor, reduse numeric şi parcimonioase în poante, cum s-a întâmplat şi în precedentele lung-metrage ale autorului. Punctul forte rămâne desenul animat, fermecător şi imaginativ, în developarea lumii efemeridelor, a fluturilor cu aripi multicolore, metamorfozate ingenios în mantii imperiale sau graţioase voaluri, un desen funciarmente cinetic, cu volute strălucitoare, care ne proiectează în din infinitul cosmic în micro-universul brotăceilor. Liantul episoadelor îl constituie însă figurile umane reale, respectiv cele două fetiţe,
Maria şi
Mirabela (
Gilda Manolescu şi
Medeea Marinescu), intercalate între desene şi decoruri, vag diferenţiate prin caractere, căci verva formală l-a eliberat pe Gopo de didacticism. Ideea este difuză şi facultativă, fetele nu mai sunt una bună şi alta rea, ele se îmbrătişează după fiecare episod în care au ajutat micile vietăţi, încântându-se reciproc:
Maria, Mirabela
doi crini Cu ochi din povesti!
Sub cerul ca umbrela,
alături de prieteni,
ce bine-i să trăieşti!
Celelalte personaje de basm, figurate de interpreţi în carne şi oase, vin mai mult din vitrină decât din poveste, ca un fel de convenţie la vedere, declarată, cu pletele, toaletele şi zâmbetele zânelor, vrem să credem, voit artificiale — un început de gest parodic, nedus până la capăt, pentru a nu leza prea tare plăcutele iluzii ale micilor spectatori, adunaţi în jurul pomului de iarnă. Dacă acesta este jocul pe care l-au vrut realizatorii, el e reuşit şi nu ne rămâne, în acest ceas, decât să intonăm şi noi:
Ce bine e, ce bine,
Ce bine e, ce bine,
Ce minunat!
